N-am mai fost niciodată aici. Picioarele mele se țin după paşii cuiva. Mecanic. Plouă. Nu ştiu pe care stradă sunt, cum am ajuns acolo și încotro mă îndrept. Când trecem pe lângă aceeași clădire o văd altfel. Nu încerc să memorez nimic, simt că-mi permit să caut la nesfârșit.
Am mai zis, plouă. Dar eu şi aparatul descoperim unghere şi lumini în ciuda stropilor de apă. Nu așteptăm ceva anume, dar primim poveşti de la porţi pe care nu le deschidem, de la ferestre pe care nu le vom mai vedea niciodată, de la copaci ce ne împărtăşesc fugar priveghiul frunzelor lor…
Păşesc fără să văd unde anume. Apa intră însă rareori înăuntrul încălțărilor… Semafoarele mă opresc, sunt difuze şi numărătoarea lor inversă, impersonală, mă pune pe gânduri. Aşteptările noastre se reduc la apropierea de 1. După 1 poţi merge oricât de departe.
Aş fi putut fi în oricare alt oraş – e vorba de stare. Îmi place Starea, căutarea, alegoria, lumina nocturnă a ploii, alergarea – nu vreau să rămân prea mult în urmă – sau rămân suficient cât să am nevoie de alergare.
P.S. Mulţumesc Radu pentru întâlnirea cu Oradea.