Nu-mi pare rau ca traiesc! Ca m-am nascut! Ca ma cunosc, ca va cunosc! Aceste vorbe le spun, nu le scriu.
Tocmai am terminat de citit Fata cu portocale a lui Jostein Gaarder. Da, da, la serviciu… mai erau cateva pagini si nu mai puteam astepta.
Poate ca scriu acest post sub influenta cartii, dar starea aceasta o am de ceva timp si portocalele n-au facut decat sa mi-o desavarseasca.
Nu voi spune ca sunt Fericita sau Multumita sau Impacata cu soarta mea, cu viata mea, cu drumul pe care EU l-am ales. Cu alegerile din trecut care au nascut alegerile din prezent si pentru care vor exista alegerile din viitor.
Ci doar ca durerea asta a mea cu care-mi duc zilele si pe care eu insumi n-o pot abandona, trecutul meu, viitorul meu sunt toate ale mele. ALE MELE. Si nu, nu doare sa inteleg asta, mi-a luat doar prea mult timp sa inteleg cu adevarat. Sa inteleg ca VAD asa cum ochii mei vad si SIMT asa cum fiecare parte din mine simte.
Am atat de mult. Bogatia mea e de necuprins cu ochii, cu bratele, cu sufletul.
Poate traiesc o depresie, poate depresia ma traieste de cand ma stiu, dar daca asta e CALEA sa vad, atunci nu voiesc alta!
Ma vad. 60 de ani. Cu o mana imi trec niste suvite albite la locul lor. Cu cealalta mana tin suspendata o tigara. Pereti. Aceeasi dintotdeauna chiar daca zidurile sunt mereu altele. Ar trebui sa ma intristeze ca nu vad jucariile nepotilor, ca nu vad tablourile fiilor, ca singurul zgomot care ma insoteste e respiratia mea. Mi se pare atat de fireasca imaginea asta incat ramane singura valabila.
Si revenind la carte, va spun doar atat: daca mi s-ar rostogoli 39 de portocale pe podeaua unui tramvai in miscare, printre 57 de perechi de picioare, sub privirile a 57 de oameni, nu m-as apleca sa strang nici macar una. Poate doar daca cineva ar incerca sa le stranga pentru mine, atunci i-as cere una si-as cobora. As pastra-o pentru mine si pentru Linistea care ma asteapta Acasa.