Doamne, e încă un copil!
Ea aleargă prin palatul tău şi se joacă
şi încearcă să facă şi din tine o jucărie.
Nu-i pasă dacă părul ei se despleteşte
şi dacă târăşte haina în ţărână.
Ea aţipeşte, când vorbeşti cu ea şi nu răspunde –
şi floarea ce-i dai dimineaţa
alunecă în ţărână din mâna ei.
Când izbucneşte furtună şi întunericul stăpâneşte cerul,
ea nu poate dormi.
Păpuşile zac împrăştiate pe jos,
iar ea te prinde cuprinsă de spaimă.
Se teme să nu uite ceva din slujba ta.
Tu însă priveşti zâmbind la jocul ei.
O cunoşti.
Copilul, ce şade în ţărână, e mireasa ce ţi-ai ales;
jocul ei se va potoli şi se va adânci în iubire.
(Rabindranath Tagore, Culesul Roadelor)
Foarte frumos…stiam ca iti place Tagore, dar nu am apucat sa citesc nimic de el, pana cand am nimerit aceasta poezie de pe blog…mi-a placut simplitatea metaforelor, si mai ales ultimul vers, care incheie poezia ca un lacat ce in loc sa sune e metal, are sunet de vioara.