Pe malul mării stăm amândoi şi privim în larg, stăm aşa de ore bune, nu prea vorbim, decât rar câte un ai văzut? da… nu va ploua, nu… nu ne ţinem de mână, nu părem îndrăgostiţi, suntem doar două profile care răsar din nisip, ne privim rar de parcă ne-am deranja liniştile făcând-o, dar totuşi o facem şi atunci ne pierdem prin înţelesurile nerostite… ne lăsăm timp unul altuia, ne aşteptăm, desenăm cu degetele cercuri cât mai aproape de valuri şi ne dăruim cochilii de melci.
Ridic o piatră şlefuită de timp, o piatră de la începutul universului, şi eşti mirat de strălucirea ei dată de apă şi soare, dar iată că se usucă şi devine mată şi poate că e doar o piatră oarecare; nu mă pregătesc să-ţi dăruiesc alta, mai frumoasă decât prima poate, ştiu c-o vei păstra pe aceasta, aşa cum faci cu amintirile şi poveştile noastre.
Mai târziu plecăm şi cutreierăm plaja, valurile ni se par aceleaşi de parcă ne-ar urmări, nisipul ne e drag, scoicile, pietricelele ne sunt şi ele drage, până şi cioburile de sticlă colorată rotunjindu-se, începem a vorbi şi nu ne mai săturăm, ne dezgolim sufletele şi le lăsăm valurilor să le spele, e atât de bine încât simţi briza cum îşi răcoreşte inima şi-o eliberează din chingile de care nu ştiai că există până când n-ai simţit lipsa lor, e atât de bine că au dispărut toate şi n-a rămas decât sentimentul pur a ceva ce n-are nevoie de-un nume…
Trec zile şi nopţi astfel, pe plajă două contururi răsar din nisip şi rareori din mare… Ne recunoaştem în ele, râdem împreună de ele, le lăsăm să se piardă, le ajungem din urmă… dacă mă uit mai bine, doar eu las urme pe nisip, dar ştiu asta şi totuşi tu-mi zâmbeşti conspirativ că eşti într-adevăr aici…
Aşa văd eu prietenia.