Scriu (pe acest blog) și mă folosesc de fotografie de peste șapte ani. În timp ce lumea din jurul meu a evoluat și și-a atârnat de gât aparate ori mari ori grele, eu am rămas prinsă în aceeași goană: să prind povestea. Câteodată îmi spun că am o atitudine rudimentară, naivă, dar îmi reamintesc repede că n-aș putea fi altfel. Îmi urmăresc și eu evoluția, dar nu în ale tehnicii, ci în ale poveștii și uneori constat cu regret că miopia ochilor s-a transmis și la minte: știu că acel ceva e acolo, dar nu-l mai disting cu perechea curentă de ochelari.
Mă uit la fotografia de mai sus și mă tot întreb: oare cine și-ar zidi fereastra? cine ar întoarce spatele lumii, luminii? Nu caut un răspuns, interpretez. E o stare și asta, de a-ți zidi ferestrele interioare, de a te refugia înăuntru sub îndrumarea unei tot mai subțiri fante de lumină și curiozitatea va mai deschide ușa.
Nu caut o poveste anume, dar mereu găsesc una și mă declar dependentă de povești cu oameni și realități. Și nu caut să dețin adevărul absolut sau să ofer tuturor un tipar în care să simtă că se potrivesc. E chiar cinic să observ cum fabrica de tipare nu intră niciodată în faliment. Exemple: ziare cu titluri incredibile, pagini infantile de facebook gen Poptămaș, Otravă etc.
Mă uit la fotografia de mai sus și îmi place povestea ei neștiută, neexplicată. Zidul sigur are un rost. Ca blogul ăsta unde miopia se recunoaște și nu se trece cu vederea.
Cel mai adesea mă dezamăgește faptul că oamenii citesc și se gândesc la mine în loc să se gândească la ei, dar nu pot construi camere goale pentru toată lumea. Ar însemna să scriu la altă persoană decât cea întâi, ar însemna să fac cititorul să se simtă mai bine, mai înțeles, mai deslușit, să-i fie mai ușor cu ale sale, să-i pun pe nas niște ochelari care îl fac mai puțin miop. Să-l păcălesc cu povești fără să fiu un adevărat povestitor.
Eu știu a-mi face ferestre în zidurile odăii spre a se privi înăuntru. Trecătorii fac străzile.