Nu se poate cu de toate

Notă: titlul îi aparţine lui Caragiale şi este totodată numele unui nou spectacol susţinut de Tudor Gheorghe începând cu 1 octombrie 2012.

Când pleci de-acasă la un spectacol al lui Tudor Gheorghe doar două stări sunt posibile: una, ai mai fost la cel puţin un spectacol şi ştii la ce să te aştepţi şi astfel te pregăteşti sufleteşte pentru mesajul ce te va învălui cu râs şi jale, cu ironie şi haz de amărăciune, sau a doua, e prima oară şi n-ai de unde bănui că „pe viu” Tudor Gheorghe te subjugă şi te atrage cu mrejele vocii sale într-o lume în care cuvintele dor şi mângâie totodată.

Anul acesta mi-am propus să merg la cel puţin un spectacol al lui Tudor Gheorghe, să nu mai pierd timpul, şi iată că am reuşit să ajung şi la al doilea după Vremea Nemâniei (despre care am scris şi eu câteva rânduri umile). Dacă Vremea Nemâniei a fost de-o sensibilitate aproape uitată de mulţi dintre noi, asta şi poate pentru că versurile lui Grigore Vieru au fost cele cântate, de data aceasta, Nu se poate cu de toate a fost ca o aducere aminte asupra vremurilor pe care le trăim şi care deşi sunt asemuite celor descrise de Caragiale, sunt cu mult peste.

Aşadar, inedit sau nu, dar deloc întâmplător, în anul Caragiale (1852-1912, 160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moarte) Tudor Gheorghe reiterează un spectacol ce a avut o singură reprezentaţie cândva în negura vremurilor comuniste şi care evident, n-a avut o a doua şansă. Fără îndoială astăzi putem merge cu toţii la un astfel de eveniment, subscriem ziselor aspre, zeflemitoare, ironice ale lui Caragiale şi atât de bine transpuse prin vocea maestrului (zău de am un alt cuvânt pentru că actor, cântăreţ, rapsod sunt fidele toate laolaltă, dar fără să întregească pe deplin personalitatea artistică a lui Tudor Gheorghe), dar conştientizăm cu luciditatea naivului modern că toate acestea nu vor deranja defel pe cei ce ne conduc şi mai grav, pe cei ce ne înconjoară.

Îmi dau seama abia acum deşi am început de ceva timp a scrie, că acest articol ar putea fi luat drept cronică de o parte din cititori şi pentru că nu sunt nici pe departe avizată să scriu una, ţin totuşi să insist cu recomandarea: mergeţi la spectacol indiferent de impresia pe care v-o lasă lectura de faţă!

Dacă ar fi trăit în aceleaşi vremuri, Caragiale şi Tudor Gheorghe ar fi fost cu siguranţă prieteni. Alăturarea celor doi îmi pare mai mult decât naturală, iar modul în care sunt interpretate azi textele de-acum un secol elimină timpul din ecuaţie, însă din păcate, oamenii doar pe jumătate şi aici dau doar un exemplu: nici Miticii nu mai sunt ce-au fost… (şi mai adaug, la îndemnul maestrului, n-ai cum să te simţi jignit de atingerea lui miticime dacă ştii ce înseamnă, iar în completarea proprie, răimea poporului nostru e ceva ce nici Caragiale nu putea anticipa…)

Revenind la spectacol: am râs şi am vibrat, am tăcut înăuntrul meu şi am simţit ciuda neputinţelor noastre ca popor care nu învaţă nimic din toate câte le păţeşte. Cu o orchestră simplă, „Iunion”, din patru muzicanţi şi cinci instrumente, sala s-a umplut de muzică când s-a cântat şi de rezonanţă când maestrul a vorbit sau recitat. Că s-a filmat şi că în acelaşi timp s-a proiectat pe pânză pentru ca până şi de pe ultimul loc din sală să se poată vedea mimica şi gestica atât de caracteristice lui Tudor Gheorghe, e încă un plus adus atmosferei creeate.

Întâlnirea cu poezia lui Caragiale e binevenită şi totodată în completarea lacunelor „din şcoală” ale multora dintre noi, asta ca să nu mai zic de stârnirea interesului amorţit pentru celelalte laturi ale operei sale pe care dramaturgia, mult mai dramatică şi de impact, le-a eclipsat. Eu una, mărturisesc că voi a mă reîntoarce la nişte lecturi din liceu.

Impresionant prin mesaj, un astfel de eveniment marchează. Mergi spre casă, urci în autobuz şi vezi cum, deşi înţesat de lume, eşti singurul care îşi plăteşte călătoria şi nu pentru că ești singurul care îşi permite ci pentru că… pentru că am ajuns să trăim în două Românii: una a oamenilor corecţi care nu consideră ca ceva li se cuvine fără plată şi alta a tuturor celorlalţi. În seara asta am învăţat că singura armă rămâne cuvântul şi statul drept, că ironia e uneori o mângâiere şi că adevăraţii români nu-s cei care strigă în târg cât îi ţine gura una, iar în dosul tejghelei fac cu totul alta. Şi nu consider că divaghez din moment ce e plin în jurul nostru de astfel de personaje, culmea, care ele însele se delimitează de clasa politică (ce nici măcar clasă nu mai e, ci doar clică) şi care, şi dacă sunt prezenţi în sală la un astfel de spectacol, nu sunt atinşi de vorbe căci „mitocanul s-a născut jignit”.

Dincolo de meritele exclusiv umane ale lui Tudor Gheorghe (vocea, interpretarea, memoria, vivacitatea vârstei), meritul principal este al acestor spectacole atât de diferite de marfa cu care suntem tot mai supraîncărcaţi de parcă suntem supuşi unui test uriaş: ia să vedem, cât mai aveţi până vă daţi duhul integrităţii şi conştiinţei naţionale??!

_____________

„Nu se poate cu de toate”, îmi spuse Tudor Gheorghe astă-seară în loc de noapte bună şi cumva, simţii liniştea că veghea românului Caragiale ce-a spus „simt enorm şi văz monstruos” continuă încă.

p.s. Mi-am dorit să fac o fotografie la început, la intrarea în scenă şi alta la final, la părăsirea ei. N-a fost să fie şi nici nu m-am străduit prea tare, asta şi pentru că deşi cu ecranul şi bliţul oprite tot am simţit o stânjeneală, dar şi o împărţire nedreaptă între fotografia dorită şi aplauzele ce nu mai conteneau, au ieşit nişte cadre mişcate şi o imagine, aceea, cu care vreau să închei şi la care vă rog, pentru o secundă, să vă gândiţi cu toţii.