Pana la urma meetsun-ul nu se dezice de magia lui rasturnata si nenea doctoru’ m-a trimis acasa si m-a asigurat ca atata timp cat am minte, nu va fi vai de picioare. La propriu.
Nu e cazul de operatie sau gips (visul ala chiar m-a ingrozit la cat de real parea) – oricum sa te operezi la ambele picioare simultan ar fi fost prea mult – asta imi ziceam in minte cand nenea fara halat alb tot testa de zor articulatiile mele scartainde, cartilajele un pic (moftu)roase. Cu alte cuvinte n-am voie sa fac o gramada de lucruri, sa nu fortez si sa ma opresc cand simt durerea (aici am vrut sa-i spun ca eu cu durerea impartim alt nivel de indici, dar am lasat omul sa vorbeasca ca doar isi facea meseria). M-a asigurat ca mai devreme sau mai tarziu o anumita „boala” tot se va instala, dar pana atunci mai sunt atatea de facut.
O sa le dau picioarelor ce e al lor, adica ceva ingaduinta si rabdare din partea mea si n-o sa le bag prea des in chestii care sa le faca rau. Dar si ele ar trebui sa fie ceva mai receptive si mai… unse.
Cica bicicleta trebuie sa mai astepte o vreme 🙁
Inotul e bine venit oricand, oricum…
Fara genoflexiuni si prea multe trepte (tot felul de trepte din pacate)… 🙁
Am ajuns acasa, am mancat o friptura buna cu castraveciori murati, am deschis laptopul si m-am zgait in el vreo 5 minute dupa care am picat lata… M-am trezit dupa 12 ore… vreo 10 oameni imi scrisesera pe messu’ uitat deschis si m-am simtit foarte magulita si flatata de lucrul asta. Multumesc!
In week-end ma duc pe munte… asta e, nu pot rezista tentatiei! O sa trecem doar usor de 2000m si o sa am grija si de mine si de trupa mai ales ca eu voi fi… initiatorul de tura, ala mare si responsabil. Bocanci usori, rucsac mic, popas cand e nevoie, fara grozavii (o sa fie greu sa ma abtin!), fara catarari, mai multa contemplare!
„as muri da nu acuma, la toamna cand o da bruma…”