– Haide, aseaza-te! E destul loc! O sa-ti zic prietene, daca nu ti-e cu suparare.
Sa vorbim despre lucruri neplacute creierului lenes, despre dorurile ascunse ale inimii tocmite, sa ne usture limba deloc obisnuita cu taisul cuvintelor! Si nu te uita dupa chelner, in seara asta nu bem nimic, nu fumam, nu ne uitam dupa femei si in niciun caz, nu ne conformam unul altuia. Nu servim si nu suntem serviti. Nu asteptam, nu ne grabim, nu rabdam, nu platim nota de plata decat daca avem cu ce. Am venit ca sa ramanem o vreme, poate chiar doua.
Vad ca te uiti stanga-dreapta si vezi bine ca nu suntem singuri. Si altii au ajuns pana in locul asta. Se uita la tine ca deh, e prima oara cand poposesti aici, dar nu se uita decat a drag si-a bunavointa. Nu-ti vor surade protocolar, dar stiu sa rada sa se zguduie si somnul zeilor nemuritor.
Si poti sa crezi ca prima data cand am ajuns aici m-am simtit de parca as fi venit pe furis, sa fur, sa pandesc cu-o palarie mare si rosie si mai ales, cu clopotei. M-am rusinat, m-am inciudat pe mine si pe palaria mea, mi-am urat ridiculitatea, dar doar o secunda cat sa inteleg ca de-asta sunt aici. Asa ca mi-am infipt picioarele-n pamant, am apucat strans scandura mesei, doar-doar s-or linisti si clopoteii in neclintirea mea si-am privit spre intrare nu ca la singura iesire posibila ci ca la un demon pentru care fiinta ta e pregatita sa se ridice la lupta si nu sa-i abdice tronul.
Dar sezi prietene, nu te simti strain, nu te simti stingher, sezi!
Sincer nu credeam ca ai sa vii. E doar locul cel mai indepartat, nenumit, neincercuit pe vreo harta a rasfaturilor, iar pana aici te poti opri la atatea alte porti, deschise larg catre bulevardele largi, unde mai poti gusta una-alta, unde lumea e buna si invarteste intre degetele ei fine trabucuri parfumate.
Oh, da si poti afla atatea si atatea… Poti ramane acolo unde vin calatori din toate colturile pamantului, toti purtand cu ei insemnele trecerii, servind maturitatea si iluminarea mintii prin paie roz adancite in cocktailuri inghetate. Ei vor avea mereu povesti extraordinare de spus. Si apoi mai sunt si aceia care-si ascund sub pleoape intunecate sageti ce te pot strapunge doar tintindu-te si in fata carora te-ai dezveli de pudoarea exacerbata a omului surprins, arucandu-ti hainele de-o viata cat-colo!
Vitrinele sunt ametitoare chiar si pentru un orb…
Aici nu e nimic tentant. Nu vei fi recompensat. Dar unde mai poti sta la aceeasi masa cu propria-ti Amaraciune si poti argumenta in voie cu doamna Frustrare sau te poti alia cu Viciul impotriva Obsesiei si in cele de urma sa cedezi cu sufletul spasit in fata Parerilor de Rau. Apoi te vor vizita pe rand Inutilitatea – o femeie rotunjita de tihna si gazduirea Trandaviei in camera obscura a Resemnarii, Neputinta – isterica si schimbatoare ca o siluita la castitatea vesnica, inghiontita cu ciuda de Orgoliu- vesnicul tanar infumurat si nazuros.
Cand si cand vor navali alergand Extazul, Entuziasmul, Speranta si alti copii zglobii animati de frumusetea vreunui curcubeu. Dupa ce te deprinzi un pic cu rostul fiecaruia, de-abia atunci iti contientizezi Curajul sa fii pornit la drum si Vointa de-a si ajunge. Cat despre urmatoarele intalniri… oricum se zvoneste ca Fericirea vine cel mai greu, dupa ce-si trimite una cate una surorile mai mici, aproape leite… Iluzia rade in coltul ei sa cada de pe perne, nu alta!
– Ma bucur c-ai ajuns, oricand poti face cale intoarsa, dar nu ma indoiesc ca nu vei ramane, prietene… Prietene?
Prieteni, clar! 🙂 cum altfel?
Cat de bine stii sa ajungi in sufletul omului …
Brava!
Ultimul „Prietene?” e… sau sa nu zic, mai bine va las sa simtiti fiecare in parte…
Oare as ramane, ati ramane intr-un asemenea loc??!
De ce nu? sau
vorba lui Arghezi:
„De ce-as fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina
Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina ?
E un surîs si-n vraful de carti, sa ma alinte.
Vieti noi tresar vioaie din foste oseminte.
Vad frunza ca scoboara din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud si grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scaparatori, i-adun
Din cerul ca o coada deschisa de … paun
Singuratatea-mi doarme, culcata-n somn alaturi,
De-a lungul, între paturi.
Ma-ntreba cîteodata, trezita dintr-un vis :
-,,Esti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu ma sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e rusine
Ca fuge sa se-ascunda de lume lînga mine.
De ce-as fi trist ? Ca nu stiu mai bine sa framînt
Cu sunet de vioara urciorul de pamînt ?
Nu mi-e cladita casa de sita peste Trotus,
În pajistea cu crînguri ? De ce-as fi trist ? Si totus…”
Zi ca nu e superba poezia asta? 🙂
Da, ultimul „Prietene?” e… ecou (ca sa nu zic neadresat – am ghicit?). Cum a spus mali, chiar stii sa atingi sufletul. Sincer, degeaba se numeste melodia „Les jours tristes”, mie imi da o stare de euforie. Iti recomand intreaga coloana sonora a filmului (si filmul, daca nu l-ai vazut inca) „Le Fabuleux Destin d’Amelie Poulain”. Eu sunt penultimul „prieten” (ca asa vreau eu). Eu sunt Fantasmagorica-Fericire-care-se-roteste-in-rochii-lungi-si-opinci-de-Vara.
Da, cred ca am ales gresit cuvantul „neadresat”. Interesanta viziunea melodiei. (cu tot cu jumatate de leonard cohen – nu i-as fi asociat vreodata). 🙂
@mali: Multumesc de poezie.
@Alina: Ultimul „Prietene?” e adresat… doar ca prietenul deja plecase… Inca nu-i venise timpul sa ramana. Cati nu vrem sa ajungem acolo, dar odata ajunsi mai vrem sa dam o tura inainte de a ramane pentru totdeauna??!
Cat despre melodie, am ales-o in ideea unei imagini pe care o am deseori in minte: in timp ce te doare dansezi, tristetea te inabuseste si tu dansezi, golul din tine creste, dar tu… dansezi… till the end of love…
🙂 Mi-am pierdut cuvintele, dar las un semn ca am fost pe aici. Pupici!