Daca stau sa ma gandesc ca numarul 36 n-a fost diponibil decat pentru pantofii mov, iar hainele de la copii au prea multe culori pentru mine, atunci da, nimic nu e pe masura!
Intoarsa in camera prea mare, in patul nu destul de tare, pe fotoliul incomod, cu-o cafea amara in fata si cu o gripa ramasa in mine pentru totdeauna imprietenindu-se cu deja ancestralul Frig, gandesc: nimic pe masura mea, a gandului meu, a nelinistii mele!
Imi amintesc de tot ce las in urma si desprinderea rupe cu dintii din mine. Ma simt pustiita, seaca, umila. Ma simt bolnava si nu indeajuns de bolnava. Mi-as dori ca durerea asta de cap sa ma faca intr-adevar sa plesnesc, iar durerea din piept sa ma prabuseasca intr-adevar inauntru-mi! Nimic nu se intampla… chinul se taraste si el pe langa mine, ma priveste cu sila si cu dispret: nici tu nu esti pe masura mea!