Afară e o ceață de nu se vede blocul vecin aflat la nici douăzeci de metri, iar eu m-am așezat să scriu „ceva nou” despre acești doi ani. În ceață s-au rătăcit și ideile cu care mă pornisem, după ce am citit postarea de anul trecut, destul de elaborată, realizând că progresul e insignifiant la mai toate capitolele.
În realitate, mi-aș dori ca această ne-aniversare să nu existe, să nu-mi amintească de ce-am făcut sau mai ales n-am făcut, să fie o zi ca oricare. Dar nu e. Când timpul trece la fel de repede, aici sau acasă, contează cu ce îl umpli, iar eu mă dovedesc în continuare o maestră a inutilului.
Pentru curioși, postarea de anul trecut – Un an de Elveția, are impresii ce rămân valabile. Acum nu am aceeași dispoziție de a scrie ceva structurat, dar vreau să marchez momentul, fără pretenții, ascultând jazz la o cafea neagră și scriind haotic.
Ce urmează de-aici înainte e strict personal, s-ar putea aplica pentru orice țară („care nu e Brașov”, ca să o citez pe Miruna care pune adesea egal între România și Brașov).
Iar dacă te gândești că locuiesc în Elveția și asta ar trebui automat să mă facă fericită, atunci acest articol nu e pentru tine, fără supărare, mai bine nu-l citești că n-am nevoie de invidie, înjurături sau prejudecăți pe blogul meu, dar dacă tu ai nevoie să te descarci, te înțeleg perfect, viața nu-i simplu de suportat când pe unii-i pălește norocul, însă 10.000 de pași alerți te vor ajuta mai mult 😉
Mi-au lipsit în acest an, ca și în ultimii, adăugându-se toți cei de când sunt mamă, întâlnirile cu prietenii. Probabil de la un timp încolo miracolul acesta, de a-ți avea prietenii aproape, e tot mai greu de realizat, indiferent de granițe.
Cred că există o vârstă a adultului ce copilărește fericit, care pe moment nu se conștientizează, dar care se conturează tot mai clar după ce te îndepărtezi de ea. Încă mai sper că sunt mai multe astfel de episoade într-o viață.
Față de anul trecut, nu mi-am lărgit cercul de cunoscuți, nu am socializat mai mult și nici cu cei de-acasă nu am găsit o cale de comunicare mai productivă. Grupul de alergare de aici s-a cam destrămat, cu toate că ne-am regăsit voluntari la un concurs.
Deși vorbesc mai bine și germana și engleza, am realizat că socializarea de fațadă nu-mi face bine. E atât de consumatoare și de volatilă încât pare masochist să o fac. E oricum frustrant că nu mă pot exprima la fel de liber, de nuanțat, ca în română.
Altfel, așa e când te înveți cu prieteni mulți, simți diferența în alte interacțiuni și nu te poți mulțumi cu puțin. Ghinionul meu e plusat și de faptul că prietenii mei nu se omoară cu online-ul, cu doar câțiva comunic prin scris și mai deloc prin video (de aceea sunt și prieteni faini pe viu – sic!)
*
Alergatul… ca oftatul. Cu toate că am ieșit în top zece la concursurile principale la care am participat (loc 7 la Innsbruck, loc 9 la Scenic, loc 3 la Făgăraș Rocks) și am alergat destul de mult mai ales până în iunie, per total nu mi se pare că am avut un an mai bun, dimpotrivă, îl termin destul de șifonată, demotivată.
Mi-am dovedit că mă pot ține de un plan, mental și fizic, că pot fi consecventă, ambițioasă, dar am aflat că 1. lupta cu vârsta a început și 2. acasă între ai mei eram mai competitivă, mai prezentă, decât aici unde nu am conexiuni nici cu munții și nici cu oamenii.
*
Motivațiile sunt și ele de mai multe feluri. Cea legată de găsitul unui job e disperată și uite că nu funcționează. Am deja câteva luni de când aplic mai serios, dar faptul că ani de zile nu m-a interesat acest aspect, de a lucra în altă parte, m-a cam scos din circuitul câștigător, cel puțin în domeniul meu unde tehnologia avansează atât de repede și învățarea continuă e musai.
Mă simt ca melcul în fântână: avansez un pic trăgând din greu, alunec înapoi cu prima deconcentrare și trebuie să-mi reamintesc de ce vreau să ies la lumină, cum se iese la lumină…
*
Ce mi-a mers bine acasă, acum îmi produce doruri și goluri.
Delăsările de-acasă, aici s-au transformat în lupte, lipsuri, defecte.
Dar ce contează, trăiesc în Elveția, de parcă un loc, unde nu ți-ai propus să fii, te împlinește automat doar pentru că e celebru.
Desigur, sunt și lucruri care contează enorm pentru mine și mă țin aici, ca familia și relația, sunt și lucruri care-mi plac (natura, siguranța de-a face sport, oportunitățile pentru copil etc.) sau pe care le respect și mi se potrivesc firii (tradiționalismul elvețienilor, ordinea, regulile).
Mi-aș dori însă să râd mai des.
Să simt mai des entuziasmul, optimismul, să visez cu ochii deschiși.
Să nu mă mai tem de întrebările, oricum rare, „ce mai faci?”.
Toate astea, desigur, n-au de-a face cu Elveția.
*
Am ajuns să fiu alergică la „ieșitul din zona de confort” sau „reziliență” și alte cuvinte la modă, folosite cu atâta lejeritate încât cine chiar le simte pe pielea lui… le evită.
Obiectiv vorbind, empatia e pe cale de dispariție; de aceea, într-o lume aparent dominată de social media și cu atâtea instrumente de comunicare, oamenii se izolează ca icebergul, un pic afară, pentru public, dar ce-i mult sub apă. Sau pe modelul: vecinii cu gard între își vorbesc mai mult decât cei fără gard 🙂
*
Concluzia e că m-am mutat în Elveția de doi ani, dar încă n-am plecat din România. Și acesta e deocamdată statusul meu.
Și poate e ok să nu plec niciodată, să rămân în șpagat peste granițe.
Și să nu scriu cărți despre asta cum e la modă.
Și să nu bifez tot ce-ar face cei de-ar putea fi în locul meu. Oh, ce lipsă de ambâț!
Căci fiecare om e un destin, o poveste, un șirag ce se poate frânge din te miri ce, sau dimpotrivă, înnoda definitiv. Unii au destinul ca-n basme: și călare și pe jos, și la umbră și la soare, și înnodat și destrămat.
Anul acesta a fost un an ciudat, şi pentru mine. Când ai scris partea cu melcul, m-am regăsit 100% pe mine. Şi în „maestra inutilului” m-am văzut ca într-o oglindă.
Suntem acasă, în România, dar de câțiva ani buni socializăm mai puțin şi ducem lipsa prieteniilor de altădată. Poate că nu e vorba doar de o distanță fizică. Se schimbă multe, cu vârsta.
Te îmbrățişez şi îți tin pumnii ca 2024 să fie mai spornic, să îți găseşti ceva de lucru care să-ți aducă mulțumire şi tot ce-ți mai doreşti tu!
Vârsta, resursele, disponibilitatea… cert e că ne schimbăm. Unele aspecte nu au legătura cu țara, dar le simți mai pregnant când te extragi din „țara ta”, oricare ar fi ea, un teritoriu fizic sau un context.
Tu ai pus destul de bine la punct Sub copac și sper ca în timp să se formeze comunitatea pe care o meriți. Plus partea cu shop-ul online 🙂
Chiar am nevoie de un 2024 cu mai multe plusuri, nu zic că ele n-au existat și în 2023, nu-s chiar atât de negativistă să nu le văd, dar se putea mult, mult mai bine.
Mulțumesc pentru suportul continuu 🤗
Nu prea mai comentez si/sau scriu de ceva vreme pentru ca mi se pare ca nu am nimic de zis, insa vreau sa iti spun ca mi se pare ca ceri prea mult de la tine. Inteleg perfect tot ce zici, dupa 10+ de spagat, been there, done that, insa cred ca punem prea multa presiune pe noi. Au inceput sa ma enerveze, finally!, listele cu planuri si listele cu realizari si listele in general. Mi-as dori sa fim cu totii un pic mai buni cu noi si sa ne multumim ca suntem sanatosi, ca nu ne lipsteste nimic, sa ne bucuram de lucrurile simple.
Iti spun din experienta ca one way or another lucrurile se aseaza, va fi bine🤗
Eu adesea mă întorc de pe drumul scrisului tot dintr-o duritate cu mine: „iar scrii deprimant, o să devii toxică, de ce-ar citi oamenii ceva ce îi indispune/întristează?!?” Chiar și această postare a fost cât pe ce să ajungă în arhive sau chiar ștearsă, n-ar fi prima 🙁
Dar apoi îmi amintesc că asta sunt eu și că mi-aș dori ca peste ani să citesc o parte din poveste (mi-am dovedit că uit cu brio, am găsit niște înscrisuri vechi ce păreau ca… noi).
Accept însă cu optimism părerea ta, ai totuși experiență în „treaba asta” și pe undeva sunt și eu convinsă că lucrurile se vor aranja, doar că acum mă simt descumpănită… Așteptam mai mult de la mine, cu toate că mă cunosc, nu-s vreo ambiție întruchipată, adică am și eu, dar pe termen scurt (cât o cursă, nu mai mult!)
Mulțumesc mult că mi-ai scris, Mihaela, eu am mai intrat pe blog, ba chiar o să mai intru că aș vrea, nu știu când, să ajungem prin insulele alea spaniole, unde merg toți nemții când e frig 😀
Fii mai ingaduitoare cu tine🤗 Asta e sfatul meu necerut🙊 Pe bune, numai cat ma gandesc la faptul ca in Elvetia nu te poti angaja peste noapte din cauza legislatiei. Si apoi e doar un job, chill. Plus, decat unul pe care sa-l urasti, mai bine fara🙈
Am citit si ce-a scris Mihai si ma regasesc in tot amalgamul asta de opinii, si eu am avut si inca mai am senzatia ca peste tot si nicaieri e acasa, ca odata plecat de acasa, acasa si noi ne schimbam si nu ne mai regasim, ca imediat ce castigi un acasa, pierzi altul etc samd. Important e sa fim bine noi cu noi si sanatosi, oriunde am fi, si sa apreciem faptul ca, spre deosebire de altii, putem alege.
Foarte bine scris Claudia.
Si eu simt exact la fel, doar povestea este geografic invers.
Am doi ani de cand m-am intors din Canada in Romania.
Am gasit aici, oameni ciudati, blocati intr-un amalgam de scarba, neputinta, deznadejde, cea mai mare parte neitelegand de ce dracului s-a facut revolutia „ca era mai bine inainte”
Tot ce mi-a displacut la canadieni, ca se compara unii cu altii, ca nu socializeaza, ca sunt prieteni numai de forma, am regasit aici in Romania.
Toate ridicate la un alt nivel, mult mai rau. Prietenii pe care i-am lasat aici acum 24 de ani sunt de nerecunoscut, imbatraniti, plictisiti de atata socializare, de atata vorbit in zadar si nefacut nimic incat vreau sa-i ocolesc de acum. De tara ce sa mai spun, este un haos din toate punctele de vedere. Si nu vorbesc din pozitia celui care se plimba toata ziua cheltuindu-si averea adusa din Canada. Sunt angajat intr-o mare corporatie, poate cea mai mare din Romania, nu ma plang de salariu sau de conditiile de acolo, ambele sunt asemanatoare cu cele din Canada, adica excelente, foarte bune. Din pacate dupa 8 ore acolo trebuie sa ies din nou pe strada si sa ma trezesc brusc la realitatea haosului instaurat aici.
Inteleg foarte bine despre ce vorbesti tu Claudia, pentru ca traiesc drama asta la propriu de doi ani.
De ce nu ma intorc acolo unde mi-e mai bine?
Ma gandesc la intoarcere in Canada in fiecare zi de doi ani, dar imi spun ca poate nu am avut rabdare destula, poate ca nu e dracul chiar asa de negru, poate ca nu am incercat mai mult sa ma re-integrez, in general dau vina pe mine ca nu ma pot obisnui cu impostura si cu aceasta cultura ciudata de aici.
In zece zile se termina 2023, la anul parca n-as mai continua cu incercarile de a ma minti ca Romania e „acasa” pentru mine. Pentru ca nu mai am timp, mai am 11 ani pana la pensie, si sa ma duc asa oriunde in lume nu ma duc. Canada ramane al meu acasa asa cu bune si cu rele.
Sper sa am puterea sa-mi fac valiza si sa scap odata de aici in 2024.
Va zic Sarbatori Fericite pe oriunde ne-ar gasi aceste sarbatori!
Oh, ce epopee și la tine Mihai, dovada că viața are pentru fiecare câte o repriză de dute-vino. În cazul tău, părțile bune sunt că ai un job, că n-ai „pierdut anii” și că ai făcut testul cu întorsul, altfel rămâneai cu regretul. Cred că nu contează neapărat cum se termină, undeva îți vei găsi locul, ci că ai luat o decizie emoțională care o să ducă la alta mai clară, mai cerebrală. Era foarte greu de trăit și cu întrebările „dacă” sau „de ce”, și chiar dacă rezolvarea nu vine ușor, măcar știi o treabă.
Cât despre oameni și haos, da, cunosc prea bine, dar în același timp, cumva asta alimentează dorința de a fi mai bine, pentru că acolo e familia, sunt prietenii, sunt oamenii aceia rari și extraordinari care depun eforturi inumane și care nu merită lăsați singuri… (chiar dacă într-o mare de inculți și needucați care cred în politicieni așișderea ce vor îngropa și mai tare țara…). Cel puțin asta simt eu. Aici de exemplu, e totul deja ok și nu simt că aș putea avea vreo contribuție, dimpotrivă, nu mă văd ca fiind destul de pricepută ca să iau parte. Norocul meu că natura și potecile nu-mi cer cv-ul la intrare 🙂
Sărbători liniștite și ție, sper să ai parte de momente care să aducă împăcare și calm! (eu una asta-mi doresc la vârsta aceasta, să las calmul să mă cuprindă pentru câteva ore, dacă nu chiar zile)
Așa să fie, mulțumesc mult Claudia
Sa fiu sincer nu inteleg de ce zici ca in Romania este „haos”. Obiectiv vorbind,desi nu e tara ideala,lumea mi se pare cu mult mai civilizata astazi decat era in urma cu 20 de ani sa zicem,atunci cand chiar te aflai in estul salbatic. Este oricum o tara mai sigura decat Canada de astazi si as zice si cu ceva mai multe oportunitati pe plan profesional(daca esti tanar).
@Calatorul, pai sa-ti explic. Daca esti tanar in Canada ai oportunitati infinit mai multe decat aici, drept dovada, corporatiile multinationale se bat pe mine la 50 de ani si nu pe tineri care sunt aproape analfabeti.
Nu din vina lor ci din vina unui sistem de invatamant care pregateste oameni pentru trecut.
Pentru mine teapa imobiliara de la Brasov cu care ma lupt de doi ani prin tribunale, lipsa unui sistem judiciar adecvat, lipsa completa a autoritatilor, procuratura care intoarce capul in mai toate cazurile de coruptie generalizata, sistem de sanatate inexistent si foarte periculos pentru bolnavi, administratie de stat centrala si locala cu angajati fara noima pe baza carnetului de partid, primari si presedinti de consilii judetene numiti politic si foarte corupti, sistem fiscal impredictibil, razboi la granita, razboi in interior intre partide, saracie in special in mediul rural, emigratia cea mai mare din Europa, pensiile cele mai mici din Europa, putem continua pana la jumatatea lui 2024. Asta pentru mine inseamna „haos” nu o tara mai sigura decat Canada. Te invidiez pentru indarjirea cu care inca aperi Romania.
Iti doresc un an nou mai bun!
Idea nu era sa „aper” Romania, Canada sau orice alta tara.Ci doar sa faci o comparatie obiectiva.Iar o comparatie obiectiva, ar fi sa compari Romania din 2000 sa zicem vs cea din 2023.Ar fi total incorect sa zici ca tara nu a evoluat.Nu poti judeca o tara, in bine sau in rau, dupa o experienta personala neplacuta.Peste tot se intampla si lucruri mai putin placute. Si eu iti pot spune de exemplu ca in Canada furturile de masini au crescut spectaculos iar politia aproape ca nici nu se mai oboseste sa faca investigatii (te intreaba ceva de genul – ai asigurare ? Daca da mergi sa iti iei banii).Nu mai zic de numarul tot mai mare de persoane fara adapost de care te lovesti in centrul oricarui oras mai mare sau un sistem medical unde astepti cu zecile de ore la urgenta fara sa se uite nimeni la tine.Insa eu nu as judeca Canada doar dupa asta.
@Calatorul.
Ba da, eu judec tara dupa experientele personale, dupa ce altceva?
In plus in afara de teapa imobiliara care se va rezolva in timp nu am experiente rele aici, doar nu-mi place ce vad in jur. Experienta mea de viata in Romania nu este relevanta pentru ca am resurse materiale mai mari decat majoritatea. Un an de la intoarcere doar m-am plimbat peste tot prin tara, am cautat locurile pe care le-am lasat aici. Nimic n-a mai ramas. Normal ca sunt diferente din 2000, dar nu ceva semnificativ, cateva autostrazi restul kitch. Si multa impostura, multa prostie. Eu chiar as vrea sa pot ramane. Sa vedem ce ne aduce 2024. Va doresc numai bine!
Draga mea, draga.
Te imbratisez si te tin strans, strans la piept.
Parerea mea ( neceruta)este ca esti perfecta asa cum esti. Poate daca ai fi mai relaxata, mai rabdatoare cu tine ( cea ce nu esti) ai realiza ca viata ta este frumoasa si unica in felul ei. Dar pentru asta ai prieteni care sa-ti aduca aminte ca este nepretuita.
Iti doresc un an si mai bun decat acesta care a fost bun in felul lui. :))))
Adevărul este că eu și răbdarea de sine nu locuim în aceeași cameră… Vorbeam noi cândva despre nevoia mea de-a ține lucrurile sub control, probabil tot asta e, iar frustrarea crește când timpul capătă o cifră rotundă: un an, doi ani.
Te îmbrățișez și eu, Dana, și să știi că mă gândesc adesea la zen-ul tău, sper să mă ajungă și pe mine înțelepciunea asta cândva 😀
Imi pare rau ca inca echilibrul tau intarzie sa apara, desi ar fi trebuit sa fie ceas elvetian. Cred insa ca o data cu un job lucrurile se pot schimba, acum depinde de job insa, cat de mult te va ajuta sa te integrezi.
Empatia sa stii ca si in Romania e pe cale de disparitie, o rara avis absolut! Aici avem insa din plin nepasare, frustrare, dar mai mult decat orice GROBIANISM. Il intalnesc zi de zi, zi de zi in trafic. Am ajuns sa urasc alti biciclisti pentru grobianismul lor in trafic care ma determina si pe mine sa sufar.
In plus, interactiunile cu asa-zise entitati private, unele pe care le arvunesc cu bani multi, ma dezgusta din ce in ce mai tare. Sunt stoarsa de energie sa le explic ca pot schimba lumea chiar ei, daca ar avea un pic de empatie. Astazi dimineata, dupa a mia discutie cu o banca asa zis austriaca, m-am intrebat de ce dracu mai stau in tara asta, de ce imi permit sa indur umilinta pe care mi-o aduce aceasta banca de luni de zile si mie si mamei mele – dar mi-am raspuns imediat – pentru mama si frate-miu stau aici si sunt cumva blocata pentru ca nu-i pot abandona.
Insa am decis singura ca nu voi lasa niste idioti sa ma faca sa renunt la ideea sau iluzia, dracu stie ce e, ca pot schimba lucrurile! I am too strong
Asa ca iti doresc si ne doresc un 2024 mult mai bun, mai senin, mai echilibrat, mai asezat, mai vesel!
Te imbratisez si ai grija de tine
Oh, Oana… nu mai am obraz să mă plâng de nimicurile mele după câte-ai scris 🙁 De fiecare dată când vorbesc cu ai mei, e imposibil să nu mă enerveze ceva… oameni care își bat joc de oameni doar pentru că pot, pentru că sunt într-o poziție de forță, chit că e vorba doar de un +1 mai mult.
Ești de admirat că îți susții și ajuți familia, bașca atâtea alte lucruri bune în care te implici – chiar nu știu când ai timp, de unde ai puterea, cum de ești N în 1 și pentru cei ca mine (care nu sunt acolo, ori sunt acolo dar nepăsători). Și îți mai faci și timp să le scrii prietenilor și să îi susții, iar pentru asta îți sunt profund recunoscătoare 🤗
Sper din tot sufletul să rezolvi din probleme și să ai parte de sărbători tihnite, în care să te bucuri de natură, de sport, de familia ta faină!
Și mai sper ca tot binele, ca toate eforturile să ți se întoarcă înmiit, să-ți iasă în cale Oameni cu care să faci treabă. neOameni sunt peste tot, dar e drept că la noi acasă nu au nicio jenă să se manifeste oriunde, oricum. Iar dacă e cineva care să schimbe ceva, tu ești aceea, o faci de când te cunosc și n-o să te oprești nicicând 🤗
Din pacate, nu am de ales in a-mi sustine familia – sunt apartinator atat pentru mama, cat si pentru fratele meu, ambii cu ceva probleme de sanatate si care nu au pe altcineva care sa le poarte de grija. Din fericire mama fiind internata, chiar daca e greu si pentru ea (ca nu e acasa) si pentru mine ca e grija si vizite saptamanale, macar la ea stau linistita ca orice s-ar intampla are ajutor de specialitate chiar imediat. La fratele meu e insa si mai greu ca sta singur si nu te poti baza, dar el adesea se descurca … asa cum poate. Asa ca trebuie sa fac Rai din ce am si sa incerc sa raman puternica si stabila, dispusa si sa ma lupt cateodata. Dar asta face parte din ce avem fiecare de dus. Pentru tine, piatra ta este aceasta mutare, cu tot ce implica ea – o limba noua, o tara noua, ruptura de oamenii dragi, adaptarea, lipsa unui job la momentul mutarii (daca te mutai cu jobul, ti-ar fi fost tie mai usor, dar era mult mult mai greu pentru M.), necesitatea adaptarii unui copil suficient de mare sa aiba un impact, destul de mic sa aiba nevoie de tine pana la dependenta. Pot doar sa-mi imaginez cat de greu ti-a fost si iti este. Eu cred ca abia cand M. va fi perfect integrata si adaptata, va veni si pentru tine un val de liniste, moment care pare aproape, asa ca un job ti-ar prinde super bine si sunt convinsa ca va aparea oportunitatea sa-ti iesi din carapace.
Zambeste mai mult in Noul An si bucura-te de fiecare clipa in care poti fi recunoscatoare si in care ti-e bine. [pe mine ma bucura si o dimineata de iarna cu soare in care pot zambi in timp ce rulez cu bicla pe sosea spre birou – imi caut aceste momente de incarcare]
Te imbratisez tare tare si iti tin pumnii – sunt la un clic distanta
Mulțumesc mult Oana pentru că exiști și îți doresc toată puterea de care ai nevoie pentru tine și oamenii de lângă tine. Situația e exact cum ai descris-o și chiar dacă nu pare un capăt de lume, căci nu este, nu e ușor de dus. Să ne fie bine! Te îmbrățișez și eu >:D<
Hey Claudia, cat de bine te inteleg…cred ca un job ti-ar prinde bine asa ca sper si iti doresc sa gasestu ceva cat mai curand, si daca e ceva part time si poate nu neaparat in domeniul tau. Eu, dupa Romania am stat 10 ani in Germania unde m-am.simtit ca acasa, sau mai bine ca acasa pot spune, si apoi cunoscandu-l pe sot, m-am mutat in Spania..norocul meu a fost ca am venit cu tot cu job aici…dar primii ani tare greu mi-a fost. Am.fost si eu intr-un grup de alergat cativa ani, am facut cursuri de franceza la Institut Francais (am eu ciudatul hobby de a invata limbi straine)…si totusi cred ca in primii 3 ani as fi plecat de aici fara sa ezit. Cu timpul, si dupa primul copil am inceput sa cunosc expats, ca si mine, si parca de atunci imi e mai bine. Nu se pot compara cu prietenii mei de-o viata care sunt cam imprastiati in toata lumea acuma, dar ma ajuta sa ma simt mai in largul meu, sa am parte de socializarea care imi place…poate ca anul 3 in Elvetia va fi unul cu noroc! Te imbratisez!
Multumesc mult Andreea, pentru impartasirea povestii tale, adevarul e ca nu cunosc prea multe sau oamenii nu prea vorbesc despre asta… Adevarul e ca dupa ce depasesti o astfel de perioada, parca nu mai vrei sa ti-o amintesti, sa o rememorezi.
Sper si eu ca acest al treilea an va veni cu o schimbare pe care ma straduiesc sa o fac tot aplicand, dar si fortandu-mi mintea sa o ia pe o alta carare, sa-si gaseasca un sens.
Sarbatori linistite si toate cele bune!
Cu drag,
Claudia
Multumesc pentru postare. Relatez cu ce ai scris tu si ma regasesc in comentarii.
Te imbratisez si eu.
Cu plăcere, dacă se poate spune așa. În definitiv, uneori ne ajută să știm că nu suntem singuri, deși evident că nu suntem nici primii și nici singuri 🙂 Printre poveștile de cert eșec sau cert succes, sunt prinși cei mai mulți oameni, ca noi, și avem nevoie de o oglindă în care zbuciumul nostru să nu mai pară nefiresc, un moft sau mai știu eu ce. E o situație cumva ingrată, când ceea ce trăiești nu e o dramă totală și nu te simți legitim să te plângi… Nu oricui, oricum. Mă bucur că blogul e un spațiu intim pentru „noi”.
Sărbători liniștite!
Hmmm…cand am citit postarea asta m-am gandit la ce spuneai atunci cand ai revenit din Canada desi contextul era altul atunci. Nu toti oamenii sunt facuti pentru emigrare(nu e nimic rau in asta). Cred ca in cazul tau pericolul cel mai mare este ca iti va fi dor de o tara care nu va mai exista(sau ma rog nu cu oamenii asa cum ii stiai tu). Socializarea se reduce mult odata cu inaintarea in varsta iar la 40 si ceva de ani nu mai este asa de usor sa iti faci noi prieteni. Prieteniile de la 40+ nu mai pot fi ca cele de la 20 de ani.Trebuie sa ne obisnuim cu idea ca viata ne schimba si,cum nu putem da timpul inapoi desi uneori am vrea, trebuie sa ne adaptam
Clar eu nu sunt făcută pentru emigrat și fix de asta am parte. De fapt, de la 18 ani am parte de plecări și de fiecare dată am reușit să o iau de la capăt. Totul până la schimbat țara, dar aici în Elveția nu mă simt totuși așa departe, ci mai la… mijloc. Nu chiar la un pahar distanță, dar nici pe alt fus orar.
Și da, după 40, se schimbă destul de multe, iar adaptarea asta poate însemna să și trăiești în pace doar cu familia, fără să mai încerci a lărgi cercul. Dar eu am văzut cum e să ai prieteni și e minunat 🙂
Cred ca dupa 40 se schimba destul de multe si din cauza ca incepem sa avem o oboseala sociala. Lucruri care cu 10-20 de ani in urma ne faceau placere,nu ne mai incanta asa de mult astazi. Imi spunea cineva,demult,ca prieteniile cele mai durabile sunt cele facute atunci cand esti tanar. De la o varsta incolo „prietenia” se reduce la socializare.In privinta emigrarii in cazul tau este greu si pentru ca nu a fost decizia ta ci un compromis facut pentru familie.
Salut Claudia,
Urmaresc blogul tau de ceva vreme. Pentru mine e inca o dovada de ce mica e lumea, si eu vin din Brasov, am stat o perioada in QC – desi mai mult ca tine, iar apoi ne-am mutat in CH de vreo doi ani. In VD. Scriai ca probabil inca traiesti in Ro. Asta cred ca ar trebui schimbat sincer. Asa ma simteam si eu in QC. Aici insa ma simt mult mai acasa. Oricum, acasa nu mai e in Ro, am plecat de prea multi ani probabil.
Cata
Salut,
Chiar că-i mică lumea! Și ai și dreptate cu „plecatul” mental care nu mereu îl însoțește pe cel fizic. Și aici și acolo… pare să nu se poată 🙁
Față de Canada și eu mă simt mult mai bine aici, societatea e mai apropiată de natura firii mele, oamenii sunt mai preocupați de cum trăiesc viața… nu doar de „succes” și sunt mult mai deschiși în comunicarea pe aproape orice subiect.
Altfel, sunt și mai aproape de România, de prieteni, de familie, revederile nu-s chiar de la capătul lumii.
Îmi lipsește un Acasă complet, dar sunt recunoscătoare pentru trioul familiei 🙂
Salut,
Da, asta am simtit si eu de cand am ajuns innapoi in Europa, totul e mult mai familiar. Greu de explicat la altii ce inseamna asta, de ce in America de Nord e…altfel. Dar e.Cam totul.Si da, am putut merge la parinti in Ro cu masina…e uau!
Nici eu nu pot zice cu toata gura ca aici e acasa. Doar, alta etapa. Cine stie, desi cred ca mi-ar place sa raman pe aici. Daca e posibil. Oricum imprejurimile mi-au umplut un anumit gol din inima, avem iara munti la care sa aspiram.
Cata
Și eu mi-aș dori să fie doar o etapă în drumul spre locul unde lucrurile chiar se vor așeza. Dar depinde și de mine, de cum mă setez. Cum zicea și Călătorul tot aici la comentarii, nu toată lumea e făcută pentru imigrare, și eu clar nu sunt, dar se pare că universul e de altă părere 😀
Cât despre natura de aici, cu atâția munți, cu atâtea poteci pe care poți umbla la orice oră, fără temeri, ajută enorm. Pentru mine una, și fricoasă de câini, și femeie, e mană cerească.