Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.
Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.
Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.
Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.
A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea a ales sa ramana in alt loc. De una singura. A tacut si m-a lasat sa plec. M-as fi intors, dar nu te mai poti intoarce cand nu esti asteptat.
Mi-e gandul la ea. Imi vad palmele goale, degetele inutile.
Imi ramane doar amintirea unui drum comun, al crestei, al inaltului, al norilor. Pietrele nu au insa amintiri. Vom uita deopotriva, impreuna.
Ramane o intrebare… daca muntii nu se muta din loc de ce le simt chemarea?
Piatra ta e inca acolo, mereu va fi acolo, printre mii si mii de alte pietre, poate te asteapta sa revii, poate te va astepta mereu… poate va disparea printre celelalte pietre, dar mereu va fi a ta…
Eu: Ba, era piatra mea!!!
Ecoul(glasul muntelui): Ba, era piatra mea.. era piatra mea… piatra mea… a mea… mea… mea… mea…
mereu e piatra altcuiva…
Fiecare are piatra lui…
Ma gandeam acum ca am pierdut arma perfecta – buna de strapuns inima…
care inima??!
Hai, zii repede asta: 😛 (e „leac de inima”)
„Capra neagra-n piatra calca,
Cum o calca-n patru crapa!
Crape capu caprii-n patru
Cum a crapat piatra-n patru!”