Ea e haina ta preferata. Are buzunarele perfecte. Mainile se adapostesc acolo de fiecare data, adancite, cand e soare sau ploua, cand mergi, cand stai, chiar si cand ar trebui sa te tii de barele din autobuz. Preferi sa jonglezi cu echilibrul decat sa scoti mainile din buzunar.
Ea e haina perfecta. Are locul ei in cuier fiindu-ti mereu la indemana. O imbraci peste orice, indiferent de textura sau culoare. Nu aduna scame, nu imprima varul cand atingi unii pereti. Nu se sifoneaza nici cand te intinzi pe ea in iarba.
Intr-o zi, i-a cazut un nasture. L-ai ridicat si l-ai pus intr-unul dintre buzunare. Buzunarul acela a devenit imperfect. Mana aceea a devenit neadapostita. De teama, doar de teama ca din greseala nasturele va fi scapat afara si pierdut pentru totdeauna. Ai inceput sa te tii cu mana de bare si sa restabilesti echilibrul, sa-ti iei avant cand mergi, sa gesticulezi cand stai. A aparut invidia intre cele doua maini, competitia, dezaxarea.
Dar nasturele ala nu-ti dadea pace, asa ca ai lasat haina acasa cu gandul ca seara il vei coase la loc. Seara aceea s-a amanat la nesfarsit. Peste haina s-au asezat alte si alte haine. In alta zi ti-ai alungat singuratatea si instalarea noii ordini a insemnat exilul vechiturilor. Altcineva pentru tine a facut toate astea.
E dimineata. Sub talpa goala a piciorului simti ca te inteapa ceva. Te crispezi pentru o clipa si ridici de jos o bucata de plastic neuniforma. Injuri printre dintii inca nespalati. Cu ochii pe jumatate adormiti te indrepti spre primul cos de gunoi si arunci satisfacut inoportunul obiect.
Caderea lui produce un zgomot subtire intr-un mare gol. Te gandesti la asta o clipa. Inainte sa reiei ritualul ibricului de cafea. Mana care-a aruncat recunoaste prea tarziu senzatia de cautare, de joaca in intunericul unui buzunar, de grija de a nu pierde, de renuntare la a mai fi adapostita in favoarea lui, a nasturelui.
hmmm… Mai rup un nasture si il pun in celalalt buzunar 😉