Îmi place când, din întâmplare, ochii îmi pică pe-o imagine veche şi ea îmi pare incredibil de nouă, ca şi cum abia acum aş developa…
Trebuie să recunoaşteţi că uneori noroiul poate fi perceput ca infinit mai mare decât oamenii cu toate că oamenii abia se murdăresc…
Alteori însă oamenii să bălăcesc în el, iar iluzia optică e soră cu indolenţa şi astfel bietul ocean de noroi e redus la o băltoacă cumsecade numai bună de încălecat de două roţi. Sau patru. Sau… orice alt număr divizibil cu doi.
E un cadru reusit. Am fost recent la Vulcanii Noroiosi si nu ma asteptam sa-mi placaa atât de mult.
Multumesc. Si mie mi-a placut desi am fost pusi pe fuga de ploaie si nu e prea dragut sa te prinda pe-acolo…
Eu am fost surprinsa sa descopar ca locul nu e atat de mare pe cat imi parea in poze… dar iata, ca eu insumi am facut o poza… parca de pe alta planeta 😀