Spun că „n-am timp să scriu”, dar ceva din mine vrea să comunice, îmi zic hai să postez măcar o poză pe facebook, nu pe profil, nu, mai bine pe pagina blogului, iar din modul cum aleg imaginea și din starea ce se creează în acel moment, ies la iveală rânduri, rânduri. Abia după ce le scriu, chinuindu-mă să le mai cenzurez din brutalitate, realizez ce mă macină. Credeți-mă, dacă țin un jurnal personal nepublic, în acela nu scriu; câte am început nici nu le mai știu pe unde sunt…
Cândva, blogul acesta se remarca prin sinceritate. Cititorii asta îmi spuneau cel mai des, că-mi apreciază mărturisirile cu bune și cu rele – pe atunci nu era facebook-ul așa popular și blogul meu trecea drept o expunere (prea) „personală” a vieții private (sic!).
Deși am parte de experiențe idilice în peregrinările prin munți, acestea sunt semnificativ mai puține decât orele petrecute acasă sau la serviciu (adică tot acasă) sau pe drumuri. De când am și un copil, am insistat pe ambele fețe ale realității (mai ales când la alții totul pare roz fără să specifice și sursele rozului), iar a fi părinte limitează și schimbă total plecatul de acasă. Și nu doar durata și profilul turelor pe munte s-au schimbat, ci și scrisul a fost mutat în zona furișatului, a frustrărilor, dar niciodată a renunțării.
Am să preiau mai jos câte ceva din postările de pe pagina de facebook a blogului (fosta pagină).
Ce scriam pe facebook când blogul avea pagină
Azi am alergat pe „dealurile” Munților #Harghita și mi-am calibrat gândurile, pretențiile, așteptările, toate raportate la cine sunt.
Nu vreau să par mai mult decât sunt, nici în ochii mei, nici în ai voștri. Trăim pentru noi înșine, dar cât de des uităm cu atâtea rețele sociale pline de „cuceriri”…
Eu una iubesc munții, toți munții, mă entuziasmează stânca și dealurile deopotrivă.
Dacă vreau să inspir la ceva, cu pagina asta, cu blogul, e relația de lungă durată cu natura, cu muntele. #Alergarea sau #drumeția sau altă formă de mișcare sunt doar mijloacele. Scopul depinde doar de voi și de alegerile voastre.
Indiferent însă de cum iubiți voi munții, lăsați-i curați (inclusiv fonic).
*
Octombrie 2010, Făgăraș. De pe vremea când mergeam în ture organizate pe carpati.org (încă se organizează și sunt gratuite).
Atunci am ajuns pe Negoiu prin Strunga Dracului (încă practicabilă) și deși aveam colțari și piolet și nu mă mai credeam o începătoare (deh, a 34-a tură deja), cu siguranță eram, dar compensa îndrăzneala vârstei.
Mă mir și eu că n-am trecut în anul următor la Mont-Blanc, Aconcagua etc., de ce n-oi fi avut ambiția asta, căci văd deseori evoluții culminante în doi-trei ani de la o primă drumeție la vârfuri unul și unul. Mă miră că nici acum nu am această tentație, de parcă m-aș păstra pentru 55+, când Miruna va fi adultă și în grija ei, iar eu în căutarea tinereții pierdute.
Tentațiile sunt multe și ne zăpăcesc, trebuie dese recalibrări de genul „dar stai! tu nu îți dorești asta, nu cu adevărat!”.
Apoi mai e „timpul pierdut” versus prezentul în care vrei să le împaci pe toate.
Nu pot ignora nici preferințele oamenilor, adesea superficiale sau nerecunoscătoare. Gen o pagină care preia/fură conținut are zeci de mii de aprecieri, iar o pagină care produce conținut are câteva mii, dacă le are și pe acelea.
Anume ies din bula mea pentru a descoperi cum sunt cei mai mulți de fapt, aceia care scriu „amin” și „partikip” cu miile. Nu aș putea scrie pentru ei, îmi cad degetele doar dacă gândesc „merită un like și un share florile mele găsite azi pe Tâmpa?”. Eu doar scriu despre ele cu drag de ele, asta e tot ce pot.
În comunitatea montană mă simt tot mai rar ca făcând parte.