Ma intrebam zilele astea ce semn as putea pune intre naivitate si prostie: egal, incluziune intr-un sens sau celalalt, semnul intrebarii sau pur si simplu un <> (diferit, not equal). Nu ma refer la naivitatea celor 10 ani sau a celor 15 ani si nici a celor 25, ci la naivitatea pe care nici cantitatea varstei si nici o experienta oricat de traumatizanta n-o va inlatura din felul fiintei tale de-a fi.
Sa-i spunem naivitate nativa pe care ajungi s-o constientizezi, sa o intelegi si chiar sa o adaptezi nevoilor tale. Oricat de mature trebuie sa fie deciziile tale si oricat de aspru ar putea fi dezaprobiul public stii ca acel sambure de naivitate, cu tot ce deriva din el, e cel care te face uman, cel care te pastreaza intact si nealterat, care-ti conserva sufletul dincolo de mizeriile si oboseala fiecarei infrangeri sau involutii.
Si iarasi ma mai intrebam zilele acestea daca nu cumva naivitatea perpetuata si lasata sa se adaposteasca intr-un dulce cuib devine prostie in forma pura si astfel dovada clara a unei imaturizari tarzii?
Cum ar putea fi insa interpretate ochiul lasat sa priveasca cu ingaduinta si mintea necuprinsa de prejudecati si mentalitati obscure, prezumtia de nevinovatie ca vesnic punct de plecare, increderea ca in fiecare dintre noi se afla ceva bun, demn de de-a fi descoperit cu o oarecare rabdare si mai ales faptul ca in spatele fiecarei actiuni se afla un om, un context, o educatie sau chiar o mostenire genetica? Prostie, naivitate, intelegere deplina asupra lumii?
Din alt punct de vedere naivitatea ar putea fi un scut, o scuza sau un pretext pentru toate acele evenimente care nu concorda statutului nostru social, pentru acele treziri bruste la realitate din vise iluzorii, pentru regretul intalnirii cu oameni care-ti tradeaza si-ti dezamagesc cumplit asteptarile, inclusiv contactul cu tine insuti.
Nu mi-e teama de prostie, ea oricum exista! Ar fi cu adevarat o naivitate din partea mea s-o ignor si sa n-o iau in considerare, sa nu-i fixez niste limite intre care sa se desfasoare. Nu mi-e teama de naivitatea mea. Si ea exista! Am invatat sa ma supun ei din cand in cand si sa am constiinta curata, am inteles ca n-o pot lasa sa fie un proces de durata in toate cazurile si ca uneori ma simt fericita pentru ca sunt destul de naiva cat sa observ frumusetea omului dincolo de sabloane si reguli de convietuire umana.
Mai sunt insa acele cazuri cand trebuie sa privesti realitatea adanc in ochi, cand contactul direct e cumplit de dureros si de cinic, cand ti-ai dori ca macar pentru o clipa sa fi naiv sau indolent sau pur si simplu anesteziat cumva. Si nu esti decat tu – lucid, matur, singur – fara sa te poti refugia intr-un sentiment iluzoriu de prostie sau naivitate, fara sa transformi luminitele in sperante si prapastiile in tuneluri.
Doar te privesti in oglinda care nu minte si de care nu te poti indura sa te minta.
de fapt constientizezi naivitatea sau incerci sa o faci si reusesti frumos si sensibil; eu, din pacate, nu pot sa alatur naivitatea cu prostia, tocmai pt ca eu ma straduiesc sa cred ca sau sa mentin/pastrez naivitatea langa acel sambure de inocenta, fara de care ‘contactul direct e cumplit de dureros si de cinic, cand ti-ai dori ca macar pentru o clipa sa fi naiv sau indolent sau pur si simplu anesteziat cumva’, asa cum scrii…. Si nu, nu ma tem sa ma uit in oglinda!…
[ cu ingaduinta dumitale, mai trec pe aici; zile frumoase!]
Bine ai revenit!
Si daca mai regasim in noi un strop de inocenta din cand in cand sa ne bucuram de ea si sa lasam canoanele lumii acesteia la o parte pentru cei insetati sa se potriveasca in ea.