Nicoletei,
E toamnă, e un soare frumos, primele frunze galbene de platan se lasă măturate pe trotuar, e cald și nouă ne place căldura, porumbeii iată, aproape-ți mănâncă din palmă. Nu vorbim nici mult, nici zgomotos cum fac fetele de obicei.
E totul atât de simplu. E ora noastră ruptă din orele-lanțuri.
Râdeam amândouă la un moment dat, nu mai știu de ce, și tu ai zis un ”vaaai de noi!” ce mi-a rămas adânc imprimat în minte.
N-a sunat a consolare sau a amărăciune, nicidecum a tristețe, ci a prietenie pură. Dincolo de aspectele ei sociale, la care nu excelăm, am construit din prietenie un același colț de grădină. Pentru două suflete, pentru doi grădinari.
P.S. Dacă vreodată m-a bucurat tehnologia este pentru că datorită ei, pot păstra și altfel un moment ca acesta. Nu e nevoie de mai mult de un telefon. (Ba da, și de un pic de răbdare până am reușit să fac upload… după multe amenințări pe care și le-a luat Bobiță)
Contextul ne-a adus unde suntem. Daca ar fi s-o iau cu inceputul as zice ca totul porneste de la durerile tale fizice (mana cu probleme), apoi cele sufletesti, care au coincis cu ale mele, apoi potrivirea caracterelor si vindecarea ce apare incet, dar sigur, pentru amandoua.Intalnirea din parc este definitorie pentru povestea ce ne leaga…merci pentru post! iti dai seama ce am simtit, nu mai trebuie sa spun nimic in plus…