Nu știu câte lucruri oi fi făcut eu bine în viața asta (toate sunt bune atâta timp cât nu vine încă „amenda” în plic), dar că mi-am luat casa a meritat din plin. Că trebuie să rămân în viață până în 2040 s-o plătesc asta e altceva, e chiar o obligație plăcută dacă include o sănătate de fier și un salariu pe măsură.
Așa deci, după 9 zile lipsă, intru în casă. Mirosea plăcut. Era curat (doar am lăsat curat la plecare). Căldură potrivită. Aerul deloc închis (nu degeaba am sera în dormitor). În sufragerie brăduțul încă împodobit, încă verde. Acele lui nu vor să cadă așa ușor, vrea să-l țin minte.
Am dat o tură prin toată casa (mint, prima oprire a fost baia, dar e irelevantă în cazul de față). Sentimentul de bine avea chip uman și mă încerca generos. Mulțumire cred că se cheamă. Dar mai era ceva. Mirosul. Da, el!
Fiecare casă, fiecare om are unul, doar că ne obișnuim cu el și nu-l mai conștientizăm. Tocmai de aceea într-o casă străină observi mirosul lucrurilor de acolo, simți mirosul hainelor unui prieten și exemple are fiecare, dar mirosul tău propriu e… „necunoscut”. Îți e prea familiar pentru ați fi cunoscut. Ei bine, în seara asta am dat nas în nas și ghici ce??! Ne-am plăcut reciproc.
Atât de tare încât după o oră și ceva ne-am contopit (din nou) cu totul…
vorba aia … BINE AI VENIT … A-CA-SĂ !
Ah! mereu am observat in fiecare casa in care intram ca are „un miros specific”. In cele in care am revenit am recunoscut mereu acel miros. inconfundabil, chiar daca se schimbau detergentii folositi pentru curatenie. Mirosul casei. Si mereu m-am intrebat de ce casa mea niciodata nu are miros. Acum m-am lamurit de ce nu-l simt. 🙂 Merci.
ca o completare, dupa ce am plecat in capitala, cand revin in vizita in casa din Craiova, in care am locuit atata vreme, acum ii simt mirosul…