După ce am probat toată iarna căciuli prin diverse magazine și după ce am pierdut-o pe singura care-mi plăcea, a trebuit să înțeleg mesajul universului: fă-ți una!
Povestea începe de dinainte de sărbători când colindând niște magazine de cartier pe strada Wellington din Montreal am intrat într-unul mic, cu doi vânzători un el și o ea, asiatici, de-o șchioapă ca și mine. De fapt, totul era mic acolo, spațiul, lucrușoarele, oamenii 🙂 Ah, și lucrușoarele, eu nefiind amatoare de shopping de felul meu, aveau ceva ce caut mereu: originalitate, inserții lucrate manual, măsuri mici. Aveau căciuli minunate și mi-am luat și eu una tricotată manual, în mai multe culori să se asorteze la orice, groasă ca pentru frigurile orașului canadian, potrivită ca lărgime să nu-mi lase urme pe frunte, să nu-mi strângă brațul ochelarilor…
Am apucat să o port de câteva ori și taman după o prima ninsoare și repriză de frig când își dovedise eficiența am pierdut-o într-un supermarket… O țineam în mână alături de mănuși în timp ce înaintam pe un culoar, mi s-a părut că trece un nene cam aproape de mine, m-am întors să văd care-i treaba gândindu-mă că poate l-am acroșat neuitându-mă pe unde merg, el era deja întors spre mine deși mergea în direcția opusă și fără să înțeleg care-i treaba mi-am văzut de drum. Mai târziu aveam să observ lipsa căciulii, am căutat-o și evident, în zadar. Probabil că mi-a scăpat, nenea a luat-o și uitând-se înapoi se asigura că nu l-am văzut, eu sau alții. Și dacă n-a fost el, a fost altul sau alta, ce mai contează, s-a dus…
Nu mai spun cât de tristă am fost, nu-mi place să pierd lucrurile și adevărul e că pierd rar. Mai ciudă îmi era că eu mereu culeg de pe jos ce pierd alții, merg după ei, le bat pe umăr „hei, ți-ai pierdut… ”, inclusiv bani (după un puști cu placa chiar a trebuit să alerg să-i dau căciula), iar mie nu mi s-a întâmplat asta cu o căciulă oarecum banală, că doar nu avea blăniță albă sau cristale Swarovski… Ciudă îmi era și de faptul că într-o țară precum Canada despre care auzi mai mult de bine, stai relaxat și nu te aștepți să se bucure careva de o căciulă. Ei bine, oameni sunt peste tot, dar e mai frustrant acolo unde sunt laudele mai mari.
Nu mi-am mai luat alta, am preferat să o jelesc și să-mi reproșez de fiecare dată neatenția când disconfortul căciulii vechi repusă în funcție mi-o amintea. Am tot probat căciuli, mi-a tresărit inima de câte ori îmi mi-a plăcut vreuna ca mai apoi să privesc cu dezamăgire în oglindă sau să simt că nu se așează bine. Într-o zi mi-a încolțit un gând care a făcut legătura dintre nevoia mea și raftul unui magazin plin cu ustensile de tricotat, croșetat, un fel de mini mercerie. Și mi-am zis de vreo trei ori că o să-mi iau până chiar am reușit.
Culmea e că materialele mi le-am luat din lanțul de magazine al aceluiași supermarket în care am și pierdut-o pe deja perfecta căciulă (singurul ei defect e că s-a pierdut…). Norocul meu, al începătorului firește, este că sculurile de ață aveau pe etichetă diverse chestii ce se pot tricota alături de indicații prețioase: câtă ață trebuie, ce ace și ce mărime, iar pe interior, modul de lucru (vezi prima poză din colajul de mai sus). Asta și pentru că, și aici trebuie să laud aspectul ăsta, lucrul manual și handmade-ul este ceva obișnuit și are la dispoziție trei rafturi cu tot ce vă trece prin cap în materie de tricotat, cusut, făcut bijuterii, colaje din materiale lipite, pentru copii și pentru adulți deopotrivă.
Și-am ajuns acasă cu motca de ață (o să folosesc termenul motcă și nu scul pentru că-mi e mai familiar) și cu cele patru ace/andrele de 6.5mm, așa cum scria pe etichetă. Eram deja ca pe ace să încep. Primul impas a fost dat de instrucțiunile în engleză, noroc că există și un site cu lista termenilor pe care a trebuit să-i și traduc mai apoi în română, cert e că am început să mă obișnuiesc cu stitches = ochiuri, knit = „pe față”, purl = „pe dos”, k2tog = knit 2 stiches together adică lucrezi pe față două ochiuri de-odată, procedeu numit „scăzut”. Lista e lungă, n-o înșir aici, dau la final toate informațiile.
Toate ca toate, dar trebuia să încep și să fac acele prime ochiuri duble. Țineam acele, ața după arătătorul mâinii stângi și încercam să fac prima buclă. Nimic. Am tricotat până pe la 18 ani, nu mult, nu cine știe ce modele, dar am făcut două pulovere care zic eu că se pun. E drept că de-atunci nu m-am mai atins de andrele și mi-am dat seama că mă concentrez prea tare. Degetele știu! mi-am spus, ele sigur n-au uitat. Și fără să privesc direct mâinile, fără să le mai încordez, încercam să imit mișcarea din amintiri. Am simțit că se leagă ceva și din graba de a reproduce, am stricat totul pentru o clipă. M-am relaxat din nou, de data asta mult mai bine și fără să mă uit la degete am legat un ochi dublu, apoi încă unu. M-am uitat la ace și brusc nu știam ce să fac mai departe, dar învățasem deja trucul și memoria degetelor nu m-a trădat, ele știau instinctiv mișcarea, eu le perturbam cu nevoia de a stabili care deget ce face. Abia după vreo zece ochiuri am putut să continui uitându-mă la degete și înțelegând. Și mă simțeam deja grozav!
Evident, n-a fost simplu mai departe, au mai fost poticneli, dar mă gândeam că iată și tricotatul e ca mersul pe bicicletă, rămâne undeva în lista mișcărilor pentru care corpul uman are o predilecție vădită.
Lucratul mi-a luat câteva ore bune împărțite în trei zile din pricină că includea și traducerea modelului, vizionări pe youtube ca să fiu sigură că traduc corect și că reprezintă ce știam și eu pe românește, numărătoarea ochiurilor (că dacă n-am respectat șablonul a trebuit să recalculez totul), iar după primele rânduri a trebuit să merg să-mi cumpăr ace circulare pentru a putea continua, că deh, cu ace scurte faci șosete, nu căciuli. Am avut un ritm stângaci, dar cu iz de dependență pentru că abia m-am putut opri pentru a lăsa finalul pentru o zi în care să fiu mai odihnită – recunosc, mă temeam de final, de provocările lui, de o bască nepurtabilă pe care îmi va fi milă să o stric.
Cum fac și la rețetele de bucătărie n-am putut respecta toate indicațiile (ex, dacă oficial se pornește cu 56 de ochiuri pentru un cap mediu de femeie, eu am considerat ca am nevoie de 70 ca să nu cumva să mă strângă ca mai apoi să-mi fie teamă că se va termina ața mai devreme…), iar pe unele nu le-am înțeles din moment ce asemănarea dintre basca mea și cea de pe site este pur întâmplătoare sau… deloc.
Am stat cu emoții până la ultimele ochiuri și mi-am pus-o pe cap în secunda doi, până să ajung la oglinda spre care fugeam. M-am simțit grozav de bine! Mai departe m-a luat valul, poze pe facebook, multe comentarii și like-uri din care am înțeles că ne e dor și de astfel de momente, iar acum a venit rândul scrierii aici pe blog. De ce? Nu-i mare lucru, știu, pare o banală băscuță și asta și e în fond, însă tot câștigul e Starea! Și stările în care ne simțim bine făcând lucruri mărunte, fără miză, merită consemnate. E ca atunci când repari ceva, când meșterești la bicicletă, când ungi niște balamale să nu mai scârțâie, când pui o floare în ghiveci, când faci un puzzle din piese de carton sau din circuite electronice, când mâinile îți lucrează, iar mintea se relaxează și într-adevăr, la tricotat, ca și la cusut, reușești să te deconectezi fantastic de bine. Prietena mea Kya a scris mult mai multe pe tema asta descriind cum și-a cusut prima ie.
Pentru cei interesați:
– basca mea pe site-ul respectiv (pentru idei puteți naviga în voie, au o groază de modele);
– lista de abrevieri, din câte am văzut e standard pentru limba engleză și tot așa se regăsesc și pe youtube;
– magazinul de unde am cumpărat materialele face parte din rețeaua Wallmart. Prețuri aproximative: 6$ acele circulare, 5$ setul de patru ace, 5$ sculul de ață. În același magazin o căciulă gata făcută se poate cumpăra începând de la 5$ sau 10$ în funcție de perioadă, însă nu include și satisfacția de a-ți face singur(ă) una 🙂
Sa o porti cu placere! E tare draguta!
Stiam si eu sa tricotez, poate inca mai stiu daca e adevarata treaba cu memoria degetelor, dar n-am mai incercat de multi ani. Momentan nu cred ca am rabdare, dar cine stie, poate candva…
Multumesc Larisa, daca ai stiut inseamna ca inca mai stii. Rabdare? Nu stiu, eu am simtit doar nerabdare, sa vad cum iese, daca iese. Si daca ar trebui sa fac alta exact la fel cred ca as trece prin aceleasi stari. Daca iti apar prin fata ochilor niste andrele si ata, merita sa incerci, poti incepe cu un fular.
Si apoi, poti asculta un concert de pian, o simfonie, o opera in timp ce lucrezi, nu e chiar „timp pierdut”.
Se spune că tricotatul e o pasiune, dincolo de a fi o meserie. Si eu am tricotat kilometri intregi de lânică, mai ales pentru copii. De ceva ani nu mai pun ochi pe andrele şi acum, citindu-te, mi-ai trezit dorul de a lucra. E extrem de relaxant, ca să nu mai vorbim de frumuseţea aparte a lucrului de mână.
O să fac o vestă pe care fiica mea şi-ar dori-o sigur, a căutat ceva prin magazine, însă nimic nu a mulţumit-o îndeajuns. Sper să fie o surpriză frumoasă de ziua femeii pentru ea, de la mine. Mulţumesc.
Eu sunt fascinata de cum le „merg” mainile celor care au tricotat mult. Eu sunt inca stangace, dar stiu ca e nevoie de practica. Sa curga sculurile!
deci pot sa ma apuc de treaba oricand, ca stiam si eu odata 😛 ba chiar sa si crosetez.
si eu sunt trista cand pierd lucruri, slava domnului se intampla rar. s o porti cu placere si sa te tii bine de ea 🙂
Eu am crosetat si cusut si mai mult si chiar daca n-am facut de mult din-astea, stiu ca mai stiu. Pur si simplu. Cu tricotatul a fost mai greu ca a trebuit sa ma las dusa de valul miscarii, asta si pentru ca pentru primele ochiuri e o miscare un pic mai speciala.
O tin bine, sper sa n-o pierd.
L-am intrebat pe Zen zilele trecute ce faceam inainte de internet, de leptopuri si calculatoare…..Si fara sa-i astept raspunsul in fata s-au derulat: andrele, oracol, jurnal, citit, martisoare, bratari impletite din margele, colectii de poze cu actorii preferati, iar citit, mult si cu pofta, jocuri si concursuri afara cu, copiii, croitorie ptr papusi, ptr mine, ptr prietene….si lista nu se termina aici….
Ah, mereu imi trezesti amintiri….
Colajul e super frumos, tu esti delicioasa, basca ti se potriveste la fix 😉
Eu mi-am propus sa stau mai putin la calculator sau macar sa limitez timpul asta prin activitati care sa ma tina deoparte o vreme. Nu e simplu, dar nici imposibil.
Sa stii ca mi-am luat si ceva margele sa ma joc de-a creat bratari 🙂
Si daca iti trezesc amintiri, vezi ca ai si tu wallmart, poate iti vin ceva idei de la rafturile alea 🙂
A iesit super frumos. Mi-ar fi placut sa stiu si eu sa tricotez … mai ales sa sotul meu mi-a tricotat o caciulita pentru nasucul meu :)) … dar timpul nu este pierdut.
multam, timp este destul si nici nu e legata de o varsta anume 🙂
tricotatul e pasiune? E obsesie! am tricotat in masina, pe capacul de la wc cat fiica mea face baie, cat stau pe skype, in metrou, in bus (in astea am crosetat, de fapt), in aeroport, cat citesc, cat astept 20min sa se termine de de copt chiflele etc
=)) e greu de zis ceva, rad si rad! Ai scris despre asta? Daca nu, ar trebui, sunt sigura ca ar iesi ceva savuros.
Ii spuneam si eu lui Andrei ca nu ma pot opri, sa mai fac un rand si inca unul, sa vad cum iese, dar pentru asta imi mai trebuie cateva randuri…
asta e feelingul: nu ma pot opri!
Adica na, ma opresc cand fac altceva, pana la urma tricotatul ma ajuta sa imi pastrez ritmul si atentia, si sa nu lalai prin casa cele 20min car astept sa se termine de copt chiflele, de ex. sau 5-10min cat stau langa fiica mea ce face bulbuci, spala jucariile in cada – ma ajuta sa nu imi pierd rabdarea sau sa uit de copil/chifle :)))
Asta am observat si eu, ca ai timp sa te gandesti cum sa organizezi una si alta si practic folosesti cu dublu folos timpul.
da, asta e concluzia. Tine miinile ocupate, si picioarele locului, dar mintea e activa, intr-un ritm lent, suficient de a imi ordona.
Si ajung sa ma duc sa fac una/alta fix cand sunt convinsa ca sunt cel mai ‘motivata’ .
Si stau mai putin la calc. din cauza asta. Lucru de altfel nu rau.
Si am invatat ce nu imi placea sa invat: conjugari, verde neregulate etc (stii tu, de ale francezei)