marTUrisiri

E o dimineata rece de toama si e un soare frumos. Il simt chiar daca jaluzelele verticale acopera ferestrele. Lumina patrunde inauntru, daca e o lumina buna 🙂

Mi-am dorit mereu sa fiu fericita. Cine nu-si doreste asta??! N-am stiut mai niciodata cum arata fericirea asta si-am tot crezut c-am gasit-o si am tot pierdut ce de fapt, nici nu gasisem. Am incercat sa nu trec prin viata, am incercat sa o traiesc, sa fac cum simt si de cele mai multe ori am si reusit.

Am platit pentru fiecare secunda traita autentic prin toate celelalte secunde de dupa.

Ma gandesc prea mult la lucrurile astea si la mine. Stiu. Dar m-am trezit Azi si in timp ce ma chinuiam sa ajung la timp la munca, munca si timp neraspunzand la intrebarea „de ce?”, mi-am dat seama cat ma puteam simti de rau si ca nu voi lua o pauza pentru asta. Intr-un continuu iures, alergand dupa mori de vant… Don Quijote ajunge sa fie o epava, puterile sale sunt mai mult o prelungire a visului ce-l poarta decat realitate si atunci ma intreb ce il tine in viata??!

dragostea… acea Dulcineea… care nici nu stie cat de frumos ii e sufletul… al lui, al ei…?

Mi-am dorit mereu sa fiu fericita. Si sunt. Mereu am fost. Pentru ca n-am incercat sa-mi aliniez coordonatele restului lumii ci pentru ca in lumea din mine, coordonatele sunt perfecte. Se potrivesc mie si e de-ajuns.

Iar morile de vant nu sunt mori de vant. Indiferent ce spune Sancho…

Don Quijote va muri sperand, visand, luptand. Stralucirea din ochii lui va muri… ultima.

Cand intunericul se va lasa peste campiile de dincolo de ferestre, campiile de dincoace de pleoape se vor deschide mai largi si mai inflorite ca oricand.