De la o vreme am o singura mare problema: o lista de probleme care trebuiesc rezolvate. Cu fiecare zi mai agaug inca ceva si nu sterg nimic in schimb. Mi-as dori sa mai si bifez cu un OK rosu din cand in cand decat sa subliniez si sa ingrosez – semn ca prioritatea anumitor task-uri creste.
Nici pe blog n-am mai scris desi ganduri am avut slava Domnului destule. Poate ca prea multe, prea amare, prea dezordonate. Ma simt prizoniera sub agresiunea treburilor urgente, a listei care ma obsedeaza deja prin lungimea ei, a vietii pe care trebuie sa nu o las prada rutinei, macar de-ar fi si rutina mea una normala si fara griji.
Sa anulez cate ceva? E un gand care suna frumos si tentant, dar nu! nimic nu poate fi anulat; tot ce e pe lista a ajuns acolo din una sau mai multe necesitati, iar suficienta e doar rezolvarea completa.
Stiu ca am nevoie de un imbold sa declansez inceputul, punerea in miscare, urnirea. O sa fie greu, dar nu asta ma sperie. Grija mea e doar cand? Astept insa fara motivatie, lasand stresul sa se dezvolte ca un virus gripal intr-un mediu infect si ma tot intreb: cand?
Trebuie sa rezolv chestii, sa cumpar lucruri, sa ma intalnesc cu oameni, sa bantui prin institutii ale statului, sa-mi potrivesc toate activitatile extra in ferestrele unui program fix. Imi lipseste cu siguranta Motivatia. Iar faptul ca lucrurile vor merge prost daca nu actionez nu ma motiveaza aproape deloc. Lista mea creste, eu scad, prapastia are fund si caderea va fi simtita pe deplin.
Si-ar mai fi ceva de adaugat pe lista. Cu prioritate maxima, desigur. Sa ma ocup de chestia aia pe care tot universul si-o doreste: sanatate…