Mini călătoria lui Veau-a-lac

Biertan

Dragă Miruna, crești și o să tot crești și experiențele cu tine devin atât de variate și de intense încât sigur nu voi fi în stare să ți le povestesc de-a fir a păr cândva, iar tu prea puține îți vei aminti de la această vârstă, astfel că încerc ca măcar o parte din aceste amintiri să ți le pun deoparte, un soi de zestre modernă stivuită în acest pod al internetului numit blog.


Ziua unu.

Ți-a trecut teama de marea cea mare când ai văzut Lacul Sfânta Ana, probabil pădurea a înlocuit cu succes nemărginirea orizontului și te-ai simțit în siguranță. Abia ai avut răbdare să dăm jos încălțările pe malul nisipos-pietros, ce intră treptat sub apă. Alături de Alina, prietena ta cea mai nouă, tălpile tale au simțit gustul apei și s-au bucurat de ea cum și mama ta a încercat să se bucure de cafeaua slabă, dar totuși cafea, luată de la buticul de pe malul lacului de unde a venit spre tine și un kürtős-kalács delicios – așa e când primești zahăr mai rar!

Ne-am odihnit toate trei într-o tihnită baie de soare că doar ce coborâsem mai mult în alergare și în nunu-doi-tei-și! luându-te pe sus de brațe până când simțeam că ne scapi sau că îți rupem ceva – părerea noastră, a ta era una singură: mai veau! mai veau! urmată de un râs convingător.

La urcare ai adormit în sistemul de purtare din spatele meu ținându-ne de mâini, ale tale reci-reci de la atâta bălăceală; nu mai știu cum am reușit să te convingem să plecăm, ți-am promis alt lac?!?

Am trecut apoi pe lângă parcarea unde lăsasem mașina, pe lângă locul de picnic unde ai mâncat aproape toate caisele Alinei în loc de masa de prânz și ne-am îndreptat spre Tinovul Mohoș, unde dat fiind faptul că era joi, era liber și ne-am plimbat singure.

Tu n-ai văzut nimic din tinov, ai dormit buștean, dar sigur o să-ți placă data viitoare când vei țopăi pe treptele de lemn și vei înțelege de ce e un loc special. Eu l-am savurat în liniște de data aceasta, doar kilogramele tale m-au moderat de la poze și „cercetare”.

Tinovul Mohos

Tinovul Mohos

Tinovul Mohos

Când te-ai trezit voiai la lac și vom căuta lacuri în fiecare zi a mini concediului prin secuime ca să-ți facem pe plac și să ne facem pe plac: un copil mulțumit e un copil care mai stă și locului (sic!).

Seara, în Băile Balvanyos, te-ai reîntâlnit cu tati care a pedalat în tot acest timp alături de Andrei și aveai să te prinzi până în ultima zi că ei doi merg pe biciclete și noi trei fetele cu mașina și ne reunim seara la papa bun-bun și la agitația surescitată de dinainte de pupic și nani.


Ziua doi.

Călătoria continuă cu o primă oprire la Peștera Sulfuroasă. Cu luat pe sus de mâini că doar ce-ai prins gustul, cu tatonat metodele mele de convingere, șantaje și nu-mi mai aduc aminte ce, ai urcat singură kilometrul până la grota aceea ca o gaură de mină unde trei oameni stăteau pe niște bănci față în față cu alți doi oameni și nu-și spuneau nimic, inhalau sulf, adică răspunsul la întrebarea cie pute, mami? cie pute?

Aici te-a ajuns oboseala și ai prins drag de un pietroi mare pe care l-ai considerat bancă și pietroiul era în soare și fix în fața grotei, adică puțea de te îngălbeneai ca dunga aia galbenă de pe stâncă la nivelul căreia nu e voie să stai. Da’ exact tu aia care mereu întrebi insistent cie pute? în lift, în autobuz, pe stradă, în baie, chiar și atunci când insist că nu pute, ci miroase și că poate e ceva plăcut, exact tu nu te dădeai dusă de acolo și nu mă credeai că… pute.

Au urmat urletele despărțirii de piatră, urlete ce acopereau conversația unor oameni ce-și așteptau „minerii” să iasă din grotă, dar din fericire am găsit altă bancă din piatră la umbră și am putut să mai folosim și auzul la ceva, nu doar mirosul.

Te-am ajutat să te joci de-a cățăratul pe o stâncă, dar ți-am intrat cu adevărat în grații când te-am lăsat să ridici o piatră triunghiulară și plată ca o felie de tort pe care ai luat-o în mână și legănând-o în sus și-n jos ca pe prescura de veșnică-pomenire, ai răbufnit: a-velete-tu-iu!

Să spunem cititorilor noștri că este vorba despre Happy birthday to you, primul tău cântec fredonat de pe vremea când zece cuvinte spuneai cu toatele, că ai evoluat de la a-pu-ie-tu-iu la a-velete-tu-iu și probabil vor mai urma câteva versiuni personale.

Kilometrul urcat singură l-ai coborât singură și ți-ai cântat într-una la mulți ani, în engleză și în română, spre deliciul altor drumeți care ți-au și dat apă la moară și m-au încurajat să te înscriu la canto că te pricepi. Te-am și filmat, o să te distrezi pe cinste când vei fi mare 😉

Și pentru că Veau-a-lac! era modul tău de a ne spune bună ziua de mai multe ori pe zi pe lângă întrebarea cu intonare ușor comică asta ce mai e?, ne-am îndreptat spre Băile Harghita unde pe hartă se vedeau lacuri… Cu turismul balnear românesc ai toate șansele să descoperi locuri pustii unde nu știi ce să faci, așa că ai avut ghinion deplin: lacul era un iaz cu papură și stuf și buruieni cât casa în jurul căruia o pistă de biatlon îmbia la sport și nu prea, că era cald. Ai acceptat până și tu situația că nu e loc de bălăcit și am plecat în liniște.

Mai departe oprim în Miercurea Ciuc ca să avem de unde pleca cu scandal de data asta, căci te-ai proptit la propriu cu bâta în fântânița din fața Castelului Miko pe care Alina nu l-a mai putut vizita că ajunsesem prea târziu.

În Izvoru Mureșului am avut două griji, hai trei: gazda, lacul și papa. Am găsit gazda și ne-a îndrumat spre pârâul din zonă, iar tu erai destul de încântată însă nu destul cât să mergi întins la drum și te-am mai luat cu liftu pe sus sau m-ai cocoșat fără menajamente căci te rugam să te ții cu o mână de gât și nu m-ai ținut cum nici șapca pe cap n-ai binevoit și de asta nici nu ne-am mirat că ai făcut noaptea un pic de febră.

Pârâul era chiar un pârâiaș la umbra adunătoare de țanțari (cum aș putea să-ți descriu mimica când pronunți țan-țar?!? ți se face gura dreptunghi la pronunțarea lui ța). Abia ai avut răbdare să te descalț că hop pe pietre în apa rece-rece. Ca să nu te iau iar pe sus și să speriem ecosistemul cu urletele tale, te-am lăsat în pace și bine-am făcut, în câteva minute cereai singură afară că ai buba la picioare. Te-am pus să te usuci pe o pietricică pe care bătea soarele și te-ai lecuit, cel puțin pe moment, de apă. Normal, voiai papa.

Episodul cu harta magazinelor din părțile astea de lume nu-l mai evoc, dar ar trebui să știi că ești genul ăla de copil care nu merge de mână, nici pe trotuar, nici pe potecă, niciunde, și care fuge-n stradă stresându-și înfiorător mama, dar și martorii care au ghinionul să se sperie intens pentru o secundă cât îmi ia să te culeg de o mână ca un uliu nemâncat.


Ziua trei.

Toate au mers relativ cursiv până ne-am urcat în a-buzu (n. red. autobuzul) care intră în Salina Praid. Îți promisesem că mergem la lac, dar mai întâi intrăm într-o gaură mare sub pământ. Când s-a aglomerat și am îndrăznit să-mi treacă prin cap să împărțim scaunul, te-ai pus pe țipat isteric, greu de stabilit cauza din moment ce intrarea în tunel te-a calmat instant. Poate îmi spui când vei crește mare, deși am impresia că va fi o amintire reclădită din imagini și poate din aceste rânduri, iar nu una proprie a ta.

În salină ți-a plăcut destul de mult, nu te-a inhibat sala imensă, iar toboganele parcă te-așteptau. Și podeaua de sare cu denivelările ei te-a așteptat impasibilă de vreo două ori când te-ai împiedicat, adăugând noi contuzii genunchilor tăi de copil energic.

La plecare mi-ai făcut surpriza plăcută de a urca singură toate treptele acelea multe și așa de voinicește că am simțit invidia în ochii unora care se și trăgeau de balustrade de parcă se salvau de la înec. Apoi iar luat pe sus până am obosit și eu și Alina (mai nou ne țineai de mână pe fiecare și îți ridicai picioarele, trezindu-ne în fața faptului împlinit de-a te căra…) și înapoi la autobuzul care ne-a scos la lumină. Niște toane prin parcare, că nu mai avuseseși de mult unele și ne-am pornit spre Sovata.

*

– Mirunaaa, am ajuns la lac Miruna, nu adormi! hai că acum ajungem! Mirunaaa…

Deschizi ochii pe jumătate, mă privești în genul „tot tu? ce tot vrei?” și îi închizi convingător că nu are sens să mai încerc o trezire. Mașina se oprește în parcare la câteva minute și te transfer de pe scaunul de copii în sistemul de purtare fără să protestezi. Dacă tot dormi, mă opresc cu Alina la câte o înghețată la cornet. Știu, asta nu e amintirea ta, e a mea, iar înghețata nu a fost din cale-afară de memorabilă, însă faptul că am mâncat-o liniștită, da (sic!).

Te-ai trezit cu ochii pe Lacul Ursu, o apă tulbure și sărată în care oamenii se bălăceau aparent mulțumiți. Cu ajutorul Alinei ai băgat și tu picioarele la sare, nepărăsind zona sigură a treptelor.

Ziua s-ar fi încheiat banal dacă nu am fi cântat La mulți ani preț de jumătate de oră pe drumul decopertat în stil barbar între Sovata și Fântânele. Depășiri la limită, mașini pe contrasens, zdruncinături inevitabile și tu care insistai să-ți cântăm „ațani Minuna” ca mai apoi să sufli în lumânările invizibile și să ceri imperios și cu rost de scandal „mai veau!”. Am încercat să mai schimbăm cântecelul, dar cam fără succes (apropo de obsesii melodioase, acum ești în perioada Micului greieraș).

Cazarea din Fântânele ne-a fost șutită românește, dar tu îți făcusei deja ceva prietenă în curtea aia neprimitoare, așa că am plecat cu tărăboi. Tu n-ai de unde să știi, o să afli poate într-o zi, dar când adultul e obosit și nervos și trebuie să ia niște decizii gen unde dormim la noapte, un copil care urlă pe fundal e testul suprem. Tu și drumul decopertat pe care am mers din nou…

Din Sângeorgiu de Pădure rămânem cu amintirea unei case galbene, fostă brutărie, pensiune în devenire, unde tu ai adormit călare pe mine (pentru a mia oară?!) adormindu-mă parcă mai zdrobită ca nicicând și unde a doua zi ne-ai ignorat pe noi adulții jucându-te în nisipul din parcare, amintindu-mi un lucru esențial în ce te privește: nimic nu se compară cu a băga mâinile în țărână și ghici ce, exact așa am fost și eu când eram mică, pământul și apa fiind jucăriile mele cele mai de preț.


Ziua patru.

Suntem în ultima zi și încă nu ai avut rău de mașină, ceea ce e bine pentru amândouă. Vom opri într-o localitate măricică, Dumbrăveni, unde ochim o biserică mare, mare și închisă, cu pietre stând să cadă dintr-o nepăsare pe care sper să nu o experimentezi când vei fi mare. De cum pui piciorul jos pe piatra cubică, te înțepi într-o criză de personalitate și ecoul nemulțumirilor tale atrage privirile oamenilor aparent neobișnuiți cu așa gălăgie.

Noi hai! hai! – refrenul fiecărei zile, de-altfel! – tu cu capsa pusă, dar tot drăgălașă în rochița bleumarin cu picățele și mers hotărât, motiv pentru care o doamnă venind de la slujbă îți dă un ditamai batonul împletit din care nu eziți să muști în același timp cu sugeratul meu „mee-mesc!”. Sunt mândră de tine când întâlnim un țigănuș căruia îi întinzi fără rezerve „bucata ta de pâine”, iar eu intervin și îl ajut să rupă mai bine o bucată, nu doar să muște.

În Biertan ai mâncat, ai alungat muște, mi-ai băut aproape toată limonada, ți-ai julit genunchiul că a dat cineva peste tine în timp ce eu îți cumpăram un iepuraș de lemn, te-ai întâlnit cu tati și înghețata lui și apoi am mers să vedem biserica fortificată. De fapt, eu să văd, tu mai mult pe post de arheolog pus pe săpat cu lingura mea pictată de lemn prin nisipul aleilor istoriei…

Știi că-mi vine să te gâdil după ce adormi? După ce, în sfârșit, te liniștești și somnul scoate angelicul din tine la suprafață, pentru câteva clipe în părintele din mine se dă o dilemă: să te las să dormi și să savurez calmul sau să mă „răzbun” și să te deranjez? Ce glumă proastă, cum să te deranjez?!?

Suntem în fața bisericii fortificate din Dealul Frumos, așteptăm să vină ghidul care i-a răspuns Alinei la telefon după ce a sunat la numărul găsit pe poartă. Te mai lăsăm să dormi până apare și te mut de pe scaun în brațe. Te agăți de mine și te trezești treptat. Nu știu ce înțelegi tu din toată această experiență, dar eu trăiesc amărăciunea că problemele satului ardelenesc sunt aceleași cu ale satului oltenesc al bunicii tale, că noi românii împărțim o aceeași neputință și dincolo și dincoace de Carpați.

La Cincșor, eu ascult explicațiile ghidei, tu ești cu Alina prin grădina bisericii observând flori și atentând la prune verzi căzute pe jos. Aici pentru mine lucrurile par mai optimiste ca în satul precedent, pe tine te acaparează câinii de la care îți iei la revedere, nu a venit încă vremea când zidurile să-ți spună o poveste. Ne reunim cu tati și Andrei și pornim cu toții spre casă.

Făgăraș: coborâm la apa din jurul Cetății Făgăraș. Lebedele nu sunt pe partea noastră, dar ai băț cu care lovești în apă, ai frunze pe care le arunci pe minuscule valuri create de vânt. Ca să te uiți la mine să-ți fac poză, simulez un hiii! Apoi încă unul și funcționează de fiecare dată. Mergem prin iarbă, ne oprim pe o bancă la înghețată. Apusul are culori calde, locul turistic e dominat de eleganța cetății pe care nicio forfotă n-o poate știrbi.


Acasă

Alergi în camera ta, ți-a fost dor de jucăriile tale, aliniezi bebelușul, păpușa, iepurele, ursul și le dai să bea apă imaginară. Te întreb de vorbă, mă ignori că doar ai treabă, simulez un hiii! și te întorci la fix pentru poză că aveam telefonul pregătit, apoi îți vezi cu seriozitate de ale tale și eu de ale mele. Îmi vine să cred că am supraviețuit unui miniconcediu pe drumuri cu tine, am mai crescut puțin împreună 😉

Pe scurt

Cea mai mare dorință: veau a lac!
Cea mai puțin realizată dorință: veau a lac!
Nu e ușor să călătorești cu copii, nu prin România.
Dar poate că nu se numește călătorie, ci test de anduranță.
Copilul mic vrea joacă în nisipul ruinelor, nu istoria lor.
Joacă, papa, joacă, nani.

4 Comentarii

  • Sa mai faci efortul de a scrie si despre alte momente si intamplari cu Miruna. Chiar si atunci cand va avea amintiri, va fi interesant, adult sau adolescent fiind, sa compare amintirile ei cu amintirile tale si sa realizeze cate perspective exista si cum se vad lucrurile prin ochi de mama. Mie mi s-ar fi parut interesant sa citesc insemnarile mamei mele din copilaria mea, pentru ca stim amandoua prea bine, trecutul are abilitatea de a estompa amintirile neplacute, astfel incat povestile verbale spuse dupa ani si ani sunt cumva romantate. Dar textul scris la cald ramane acolo, cu bunele si mai ales cu relele si probabil ca amandoua simtim ca prin scris inghetam putin timpul pentru noi, cele de peste 5, 10,30 de ani, dar asta poate fi valabil si pentru oricine altcineva ne va citi insemnarile.

    • O să mă străduiesc deși e tot mai greu cu alinierea timpului/inspirației, norocul cu telefoanele astea că putem scrie oricând și oriunde. E drept că relatarea asta a fost cam dintr-o bucată, am revărsat-o, de nu mă întârzia timpul de prelucrat poze, o postam de mai demult. Din fericire, comparativ cu vremurile când eram noi mici, acum avem și o sumedenie de poze și filmulețe care completează amintirile.
      Nici nu știu dacă e bine să fie așa, până la urmă omenirea a evoluat mii de ani fără amintiri așa detaliate… pe de altă parte nu cred că oamenii din trecut erau mai fericiți, apreciez vremurile de-acum.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.