[pagini de jurnal] 7 săptămâni cu Miruna

[Text publicat în iulie 2019, dar cu data inițială a draft-ului găsit pe blog din decembrie 2016, nepublicat din nu mai știu ce motive, dar cu siguranță la nivelul acela de oboseală mi s-a părut un text prea intim. Acum mi se pare firesc de intim și mă înduioșează Claudia de atunci. Aș îmbrățișa-o empatic, măcar puțin…]

miruna-primul-craciun2

Primele zile cu Miruna, primele experiențe, bucurii, neplăceri, dileme… Am scris în răstimpuri, în spital sau acasă, printre schimbat scutece, alăptat, luptând paradoxal cu nesomnul la ore târzii în noapte. Am scris pentru că ce se întâmplă acum nu se va mai repeta niciodată și pentru că cei mai mulți dintre noi la întrebarea „cum au fost, mamă, primele zile cu mine?” primim răspunsuri destul de vagi, dar cam toate în jurul ideii că „la vederea puiului de om uiți de toate durerile”. Nu-i chiar așa…

Miruna s-a născut joi, 10 noiembrie, la 8:42, la final de săptămână 38. 


10 noiembrie, după naștere; singură în salon mă apuc să scriu pe telefon…

Prima noapte a Mirunei în viața noastră e fără Miruna lângă mine. A fost alegerea mea, picam de somn după noaptea de dinainte – nedormită total (a travaliului) și n-aș fi fost în stare să o supraveghez cum trebuie. Eram obosiți toți trei, tati că ne însoțise tot timpul, inclusiv în sala de naștere, eu ca eu, doar Miruna dormise mult și bine de n-o mai puteam trezi la un moment dat, ca mai apoi, să nu mai adoarmă. Dimineața la 6 îmi va fi adusă în salon, dar e mai mult o cameră. Are și mesteacăn la geam; pe sufletul meu.

E prima noapte de după naștere și eu nu dorm. De ce scriu tocmai acum? Somnul mi-a sărit pe la 1 noaptea după doar câteva ore. M-am foit o vreme, iar când ora a trecut de 2 mi-am amintit de Miruna. Oare de asta nu mai pot să dorm? Ar fi trebuit să fiu cu ea? Să o cer lângă mine? Aș putea să sun asistentele…

Nașterea a fost rapidă, n-am simțit cum a trecut timpul. Aș zice că travaliul (3-4 ore cu totul) a așteptat să termin de scris pe blog (vezi postarea Lunile Făpturii). Înclin să cred că poziția aceea șezută și chinuită la laptop a avut de a face cu intențiile Mirunei de a ieși (postarea e scrisă în două nopți, în fiecare noapte având contracții). Pe la ora 3, pe când Andrei mă încuraja să termin cu scriitura și să mă culc, ia somnul de unde nu-i! Contracțiile false de acum două nopți păreau să se repete. Doar că pe la 5 au început să doară mai ceva ca o crampă menstruală și să scadă sub 10 minute ca frecvență. Mi-a trecut prin cap că ceva s-a schimbat, dar faptul că mă durea doar în zona pelviană părea suspect, din ce știam eu, trebuiau să cuprindă întreagă burtă aflată sub stăpânirea uterului.

Andrei a intrat și el în starea de alertă, am instalat o aplicație pe telefon cu care să monitorizăm contracțiile, durata și frecvența, era greu să mai fiu atentă și la ceas, să țin minte minutele. Între timp m-am gândit că n-ar strica să mergem la clinică și ar fi mai bine să pregătesc hainele, să fac un duș. Durerile erau tot mai dese și mai intense, în același punct central, iar găsirea unei poziții confortabile părea un lucru imposibil. Când am dat să mă întind în pat m-am simțit de-a dreptul înjunghiată, m-am ridicat cât de repede am putut. Tocurile ușilor de prin casă au fost luate la îmbrățișat strâns… La 7:11 eram în holul clinicii Medlife Eva. Avusesem două contracții pe drumul de 5 minute, una în fața blocului de a trebuit să stau în loc, alta în mașină. Iar acum aveam una chiar în hol.

Am fost preluați imediat de personal, eu o tot dădeam cu travaliul fals, dar incredibil de dureros. Neah! La primul control rapid dilatația era de 8cm. Deja? Mi-am dat seama că oamenii se agită în contratimp în jurul nostru. Unde mergeam eu urma și Andrei, mă bucura enorm că e acolo, că trecem împreună prin asta, fiindu-mi atât de mult de ajutor chiar dacă nu ne spuneam mare lucru (tandrețea și privirile fac minuni oricând).

Am ajuns în sala de nașteri, doamna doctor ce ne-a supravegheat sarcina trebuia să apară, iar restul personalului făcea de zor câte ceva. Între contracțiile deja foarte dese, sub 3 minute și cu durata de 30-60 secunde, puteam să le răspund la tot felul de întrebări necesare pentru completarea formularelor. Anestezistul voia să știe dacă mai doresc epidurala deși tot dumnealui susținea că nu prea mai avea sens, cam trecuse acea parte a travaliului pe care injecția ar fi făcut-o să doară mai suportabil. Și uite așa, cât ai zice pește, zâmbind și vorbind în răgazul dintre contracții, suportând prin adaptare „la mai rău” fiecare nouă contracție, s-a ajuns la partea aia cu împinsul. Ar mai trebui să spun că moașele și asistentele au fost incredibil de atente și de blânde, iar Andrei a fost invitat cu noi înăuntru. Mă gândisem că poate n-o să-i placă o așa experiență, însă n-a avut ezitări – recunosc că am fost și sunt tare mândră de el 😉

Chiar grea partea cu împinsul, îți trebuie ceva coordonare și relaxare (dacă se poate numi relaxare aceea când trebuie să lași corpul să lucreze în ciuda minții…), cu respiratul rar când de fapt îți vine să respiri galopant, chiar greu să direcționezi împinsul spre zona care contează (nu să umfli obrajii ca mine…), dar cu fiecare contracție pe durata căreia trebuia să împing de vreo trei ori (mie îmi reușea un împins, maxim două pe rundă) și cu sfaturile bune ale doctoriței și moașei, evoluam tot mai precis. Îmi era cald, mi se uscase gura, Andrei îmi ducea paharul la gură de câte ori ceream dar fără să pot înghiți mare lucru, scaunul devenise incomod pentru spatele ce mă durea îngrozitor, niște crampe musculare la picioare păreau să fie gata să îmi saboteze finișul semimaratonului (că de maraton nu mai era timp, Miruna avansa tot mai aproape pe col, voia la lumină). N-o sa mint, doare teribil în unele momente, îmi venea să mă arunc de pe scaunul ăla (oare de asta, prevăzătoarea asistentă, îmi legase picioarele?), iar dna dr. știa exact ce să zică, ca un antrenor pe care îmi era tare ciudă că nu îl puteam asculta întocmai. Doare de simți că îți ies ochii din cap, de unde și expresia… Însă fiecare clipă era un chin în plus pentru Miruna și ăsta era un motiv al naibii de bun să aștept următoarea contracție.

Cam pe aici au apărut primele emoții, teama că o să mă sleiesc de puteri și n-am să sfârșesc cum trebuie travaliul, că Miruna ar putea rămâne blocată pe acolo pe undeva, începusem să obosesc și să îmi fie cald și tot mai neplăcut. Pe de altă parte, durerea nu se potolea nici între contracții, copilul fiind pe final de drum. Andrei zice că mă înroșisem la față destul de tare, însă toată lumea mă încuraja că e foarte bine ce fac. Mintea mea voia o pauză pentru o vreme, iar eu și corpul – tot mai încercat – trebuia să îi scot pauza asta din plan. Habar n-am cum am reușit până la urmă.

Am simțit cum a ieșit capul, apoi ca o tămăduire restul corpului: după trecerea dureroasă a capului care cerea maximul de spațiu, brațele și picioarele au fost ca o armată de peștișori alunecoși și fini ce au masat, fie și în treacăt, pătimitul loc. Mi-a fost pusă pe piept. Puțin murdară, puțin roșie, nu prea agitată, ființa aceea inocentă și nouă era Miruna noastră. Nu îmi amintesc ce am vorbit cu ea, a stat acolo minute bune cât doamna doctor a terminat cu nașterea, expulzia placentei, cusutul epiziotomiei – dureroasă parte, rivalizează cu travaliul. Doar puțin ștearsă și acoperită cu un scutec, Miruna părea să se simtă confortabil pe mine, părea să îmi știe vocea, Miruna deja exista.

A fost apoi cântărită și măsurată (3020 gr., 50 cm), pusă în brațele lui Andrei, adusă lângă mine pe pat, pusă la sânul pe care l-a găsit fără probleme și cu care a știut ce să facă în ciuda stângăciei mele. În câteva minute sala de naștere s-a golit și pentru vreo două ore am rămas singuri. Singuri în trei.

11 noiembrie

Prima dimineață de după naștere începe furtunos. Tot felul de vizite în salon, nu apuc nici măcar să ajung la baie. Nici să mănânc pentru că îmi este adusă Miruna. Îmi este pusă la sân de asistenta ce pleacă destul de repede și îmi promite că revine. Copila e somnoroasă, abia pare să aibă chef de hrănit, dar cum se desprinde de mine cum vrea să se prindă înapoi. Singure nu prea reușim să ne “atașăm” corect și devine incredibil de frustrant. Nu pot să mă mișc cum trebuie, să stau pe fund – epiziotomia nu e cezariană, dar produce o jenă considerabilă – nu am încă destul curaj să apuc copilul cum trebuie, iar nevoia de a merge la baie sau foamea mă chinuie pe rând. Nici Miruna nu pare mai fericită… O țin în brațe, îi povestesc ce-mi trece prin cap, mă opresc deseori în fața oglinzii ce mă arată mai mult obosită decât în postura de mamă. Îndrăgesc însă noua imagine, eu cu un copil în brațe și în același timp mă simt eu însămi un copil ce trebuie să crească: nesigur dar îndrăzneț, neștiutor dar încrezător.

Până la urmă am sunat asistenta de la neonatologie. Miruna trebuia să mănânce, iar încercările mele mai mult o obosesc. Nu se satură, nu adoarme, mă dor deja sânii de mă ia cu friguri (alăptarea se anunță o provocare mai ceva ca travaliul…). Nici nu am idee dacă am destul colostru, nu sunt semne să fie încă lapte, mă simt de parcă n-am habar de nimic. Încerc să nu mă simt vinovată că Miruna va primi lapte praf sau că nu stau destul cu ea. Mi-aș dori să mă simt mai bine, un soi de epuizare mă cuprinde treptat, o epuizare lipsită de satisfacție, iar neplăcerile din zona perineală mă domină de parcă nu doar toți mușchii ar trece pe acolo, ci și o parte din neuroni. Mi-a trebuit mie să nasc natural…

*

Am mers în salonul special al bebelușilor să vedem cum este îmbăiată Miruna. M-am îngrozit: cum o să fac eu asta acasă? Asistenta o ține doar cu o mână deasupra chiuvetei și o spală cu cealaltă mână. Prunca e roșie toată, se agită, plânge. Nu știu de ce, dar nu simt milă pentru ea, ci groază pentru mine. Deși are un pic peste trei kilograme, e un ghem de ființă ce se deșiră cu mâinile și picioarele în toate direcțiile și pare imposibil de strunit de către cineva ca mine care abia o ține în brațe și asta înfășată.

Am ales să dorm din nou fără ea în salon, dar m-am dus noaptea la ora unu să alăptez. Dormea ca de obicei. Nu cred că a reușit să mănânce ceva de la mine, părea prea adormită ca să coopereze cu mine, iar eu mă chinuiam pe marginea unui scaun stând mai mult în aer decât jos. Evident că a primit lapte praf și din moment ce i s-a băgat tetina în gură, fluxul lichidului i-a declanșat fără probleme instinctul de a înghiți. Asta e, alt motiv să plec puțin cam tristă spre salonul meu… Văd eu acasă ce va fi și cum va fi.

12 noiembrie 

Zi cu soare, azi plecăm acasă. Zi agitată în clinică, tot felul de vizite, tot felul de formulare de semnat. Nu mă simt deloc sigură pe mine. Miruna mi-a fost adusă în salon la prima oră și n-am reușit mare lucru cu alăptarea, colostru e dar nu cât să țâșnească, iar laptele se lasă așteptat. Am deja răni pe sâni de la cât ne-am „luptat” una cu alta și fără folos.

Agitația zilei îmi amână parcă orice stare personală, sunt un robot obosit, care ascultă indicații și care a trebuit să-și noteze întrebările avute căci lipsa concentrării și a memoriei e la cote maxime… Bag de seamă o ciudățenie: când Miruna nu e în salon n-am stare, îmi lipsește, iar când e, nu știu ce să fac cu ea…

*

Plecăm acasă pe după-amiază, un pic înainte să înceapă viscolul. Vântul s-a întețit iar mesteacănul de la geam și-a scuturat și ultimele frunze. E semn că iarna vine de-adevăratelea. Pentru plecare ne-a ajutat cu îmbrăcatul o asistentă. Am remarcat că mai toate hainele luate de noi sunt mari… Merg chinuit din cauza epiziotomiei, iar brațele îmi sunt stângace, dar cu toate astea cobor scările din interiorul clinicii fără să-mi scap fata. Pe chipul meu simt că e zâmbet, dar nu-l văd…

*

Primul scutec l-am schimbat la patru mâini și sigur nu l-am pus bine. La următorul a fost deja mai ușor. Am zis pas băiței, vom face a doua zi, nu chiar din prima. Sunt obosită, împărțită deja între mine și Miruna: lăuzia îmi cere disciplină în igienă pe care abia apuc să o fac. Miruna primește lapte praf, eu ceai de stimulare a lactației. Pe lângă pusul la sân nu știu ce să fac ca să o liniștesc, simpla mea prezență nu o consolează din oficiu. Iar rănile fac „alăptarea” dureroasă de mi se încordează toți mușchii și-mi scrâșnesc dinții când mă ating buzele ei.

13 noiembrie

Prima noapte acasă a trecut. Mai contează cum? Când primul țipăt s-a auzit și ecoul camerei l-a amplificat, ne-am privit ca doi pompieri (începători) în fața unui incendiu și fără vreo sursă de apă în jur. Am dormit fiecare câte două ore, în timpul ăsta celălalt stând cu Miruna pe piept – singura metodă prin care am făcut-o să doarmă. La spital dormea tot timpul și acum… Plus că are icter și ar trebui să fie somnoroasă.

A venit laptele! Bucurie cât cuprinde! Sânii tot cât cuprinde… și evident că o nouă durere se alătură corului de chinuri.  Noaptea am avut frison – primul din viața mea – de la oboseală și de la lactația – stăteam în picioare lângă pătuț și am început să tremur mai ceva ca funcția de vibrație a jucăriei de pe marginea pătuțului.

Am reușit să alăptez și să adorm copila. Povestea cu laptele praf pare să se încheie aici. Alăptez și covorul printre altele și nu pot controla deloc ce se întâmplă. Pic! pic! auzisem mai devreme și mă uitam să văd ce s-a vărsat. Pic! pic! foarte aproape de mine și văd că e de la sâni. Mda, pe-asta nu doar că n-o știam, dar nici nu simt când se întâmplă.

Miruna nu plânge încă, țipă. Strigătul foamei e un țipăt ca de uliu, lung și ascuțit. Îl emite cum se trezește, nici nu deschide ochii, nu scoate limba a foame, ci pur și simplu cere, iar eu trebuie să fiu acolo altfel țipetele se întețesc. Alăptatul durează pentru că ea e mai mult dormită, însă cum vreau să mă ridic se trezește și dă semnale că mai vrea. Răbdare! îmi spun și îmi cer cu disperare. Dacă mi-aș putea spăla creierul și trezi la anu…

16 noiembrie

I-a căzut buricul, i-a căzut buricul! Nici nu știți câtă bucurie pe noi, ca părinți de prim copil, să scăpăm de buric. Adică nu de buricul în sine, ci de prelungirea atrofiată a cordonului ombilical, dar mai ales de clema de plastic ce ne încurca teribil la schimbatul scutecelor. Orice grijă în minus e prilej de bucurie.

De când avem copil ni s-a dezvoltat brusc un soi de umor negru de care, nu știu de ce avem impresia asta, suntem singurii amuzați. Glumele curg mai tare cu cât suntem mai obosiți… Partea bună a lucrurilor e că nu avem gemeni. Când rostim gânduri de nerostit, celălalt mărturisește că și el s-a gândit la asta.

Partea totuși bună e că reușim să dorm(im) noaptea, chiar binișor. Partea proastă e că orele dormite nu sunt consecutive, iar trezirea nu e când vreau eu; foamea Mirunei nu e sincronizată cu ciclurile mele de somn astfel că sunt mai mereu năucă.

Unde e somnul meu buștean de altădată? Eu cea care nu auzeam sforăiturile acum tresar la o mică foială? Cam da. Acum sunt un soldat gata să execute ordinele unui general ce nici măcar nu se sinchisește de mine. E drept că nici nu aștept asta, hormonii îmi dictează simțul datoriei și mi-e drag să îmi îngrijesc copila. Doar că uneori așa aș vrea să dorm…

A cincea zi de la venirea acasă

Am reușit să mă spăl pe cap. Ăsta e motiv de scris? La cum se scurg zilele, zilele nebunele, să îmi spăl părul aduce a normalitate. Până acum abia reușeam să-mi strecor în program dușul obligatoriu. Uneori reușesc și câte un spălat pe dinți, nu musai după masă sau înainte de somn, ci așa, când e timp și mă nimeresc în fața chiuvetei de la baie.

Cum adoarme Miruna, cum alerg prin casă să fac una alta. Mă simt ca într-o cursă unde linia de sosire e țipătul de foame și spre care trebuie să plonjez indiferent ce fac în momentul ăla, nu contează că mănânc sau că sunt la baie.

Tot ca semn de normalitate, într-o seară ne-am uitat la un film. O ureche a fost tot timpul ciulită spre camera ei. M-am simțit ciudat să o las singură acolo și să mă simt bine fără ea. Nu vreau însă să îmi creez o dependență de copilul meu, e suficient că deocamdată copilul meu e dependent de mine, de noi. O dependență care sperie când o conștientizezi…

Scrise când și când, pe apucate…

*

Miruna stă întinsă pe burta mea, acum câteva zile era înăuntru. Nu îmi imaginez cum de a avut loc cu toate că e atât de mică. Acum câteva zile îi simțeam mișcările la interior, acum o privesc pe de-a dreptul încercând să-i cunosc chipul, să-i memorez trăsăturile. Vorbesc cu ea, dar știu că de fapt vorbesc cu mine. Grimasele ei sunt instinctive, fiziologice.

Încă îmi feresc burta să n-o lovesc de obiectele pe lângă care trec, ca și cum ar fi încă mare, mă aplec cu grija să strivesc copilul, după care îmi amintesc – cu satisfacție – că genul acesta de griji au trecut. Și cu toate spaimele și probleme sarcinii, cu toate durerile și necunoscutele nașterii, ce vine după e greul cel mare. Era ea burta mare și incomodă, dar nu plângea…

Și totuși sunt momente când ne uităm la ea, noi părinții, și ne întrebăm retoric: „îți vine să crezi că noi am făcut-o?”

*

Îi cânt Miruna pe post de cântec de leagăn sau cântec de plimbat bebelușa prin cameră: dragă Miruna îți spun printre șoapte, îmi place cămașa ta de noapte, dar mai ales vreau să-ți dau de știre, să mi-o lași ca amintire… A reacționat cu zâmbete la gama do (do de la do-si-la-sol-fa-mi-re-dooormi), dar la imnul național n-a schițat nici un interes.

Îi cânt destul de des, îi citesc destul de des, îi povestesc una alta, dar de cele mai multe ori fac toate aceste lucruri pentru a curma liniștea ce îngustează pereții din jurul meu. Nu e simplu să stau doar eu cu ea peste zi, cât e Andrei la serviciu, dar e sănătos, e mai intim, aș accepta greu prezența altcuiva în casă (mai puțin la bucătărie, nu zic nu unei ciorbe pe care eu nu prea am timp să o gătesc…)

Și ei și mie ne place să privim pe fereastră. Zilele iernii nu ne iartă și de cele mai multe ori privim doar ceața, dar am remarcat că niciun apus nu e la fel. Doar zilele par la fel.

*

E de-a dreptul cinic că am ajuns să mă relaxez spălând vase sau trebăluind diverse; la un anumit nivel a ajuns un soi de timp pentru mine și gândurile mele, timp de încărcat bateriile răbdării.

Mi-e ciudă că sunt dependentă de facebook. Nici nu prea pot face mare lucru când sunt ocupată cu Miruna, când doarme pe mine sau când alăptez cu orele… Alternativa e să nu fac nimic, dar și statul pe facebook e echivalentul a nimic căci prea puține se întâmplă cu adevărat acolo. În fine, la cât de fragmentat mi-e timpul, chestiile superficiale sunt numai bune de păstrat iluzia că mai există timp…

*

N-am avut noroc să-mi păstrez toleranța la frig din ultimele luni de sarcină. Ba dimpotrivă, sunt parcă și mai sensibilă. Probabil și pentru că sunt încă în lăuzie. Partea proastă e că indiferent în ce parte a corpului mă ia cu frig, fie că îmi îngheață nasul când ies la plimbare sau că intru în bucătărie când e geamul deschis, sânii se resimt instant, se declanșează rețeaua de înțepături și se pun pe plâns. Când sunt afară și nu mă pot refugia instant în casă, disconfortul devine durere, iar toate hainele de pe mine parcă n-ar fi…

*

Plimbările cu Miruna în cârpă – wrap elastic – sunt micile mele evadări. Ea stă la căldură sub geaca mea, ea doarme, rareori deschide ochii, eu savurez ieșirea din casă. Nu stăm mult, o oră, dar ce oră! Nu ajung prea departe, doar în parcul de lângă bloc, dar câte se pot vedea! Frigul însă mă termină… Și cât mai e până la primăvară!

Experimentez mândria în ochii mei când merg cu ea la pieptul meu. Nu știu ce fel de mândrie e și asta, dar e, condimentată și cu grija de a mă uita pe unde pășesc – la Brașov trotuarele sunt cam patinoar de când a dat primul fulg și s-a instalat un strat de gheață.

*

Miruna își strânge degetele în jurul degetului meu. Ne privim. E atât de mică, îmi spun toți cei care ne vizitează. Îmi dau seama că e mică, dar și eu mă simt la fel. Stângăcia mea în a o ține în brațe sau în poziții mai delicate, o demonstrează.

Andrei îmi spune de minim o dată pe zi: e atât de frumoasă! vezi? cât e de frumoasă? Eu îi răspund uneori, dar alteori nu am nici o replică. E ciudat că sunt zgârcită la cuvinte când vine vorba de copilul meu. Am desigur momente când sunt copleșită de prezența ei, dar e ceva parcă doar între noi două. N-o sărut în exces și nu o alint în exces, nu schimb tonul vocii și nu articulez peltic cuvintele. Când se zbate e Broscuță, când râde e Veselie, când umple scutecul e Oaca, altfel e Miruna (nu Mi, nu Miru, nu Runa) sau Mirunăția Voastră. Iar când mi-e drag de ea o țin în brațe.

*

Alăptatul e pe cât de necesar și suficient pe atât de greu, de dureros. Aștept ziua în care o să mă simt ca în imaginile acelea idealist de liniștitoare cu mame și prunci la sân. Alăptatul vine la pachet cu atâtea griji și cu neplăceri fizice încât nu e de mirare că pe grupurile de facebook dedicate se discută la foc continuu, iar mamele aflate în dilemă sunt în căutarea răspunsurilor potrivite pentru a continua să-și hrănească copiii cu cel mai bun lapte. Nici nu vă vine să credeți ce război al laptelui se dă în multe familii…

Eu recunosc că am mers mai mult pe instinct, am început ulterior să citesc și da, puteam scuti multe neplăceri dacă mă informam mai din timp. Însă se pare că supraviețuiesc, Miruna crește, neplăcerile descresc… (până când i-or da dinții)

Miruna are 6 săptămâni

Un bilanț? Nu chiar… Miruna crește în ritmul ei. Prima lună îmi pare că a trecut mai ușor decât ultimele două săptămâni. Poate și pentru că fiind icterică dormea mai mult ziua, iar acum e mult mai activă și mai… nemulțumită. Dar măcar alăptarea a devenit mai plăcută, nu mai strâng din dinți când se apropie de mine 😀

Am reușit să citesc o carte, Hoțul de cărți. Mulțumesc Mike pentru recomandare. Mirunei i-am citit cam 5%, o singură dată a și adormit, în rest s-a prefăcut interesată.

Am alergat un kilometru. Ah, ce senzație! Libertate pură, recâștigată. Mă întorceam de la doctor și știindu-i singuri pe Andrei și Miruna, am zis să grăbesc pasul. Și m-am trezit alergând: în cizme de oraș, geacă groasă, plete în vânt. M-am mai oprit în fața blocului. M-am bucurat enorm să văd că epiziotomia nu mă mai jenează și abia aștept să ies la alergări… terapeutice. Momentan sportul ar trebui făcut cât să nu am febră musculară pentru a nu ajunge acid lactic în laptele matern. Oricum nu aș putea lipsi prea mult de-acasă astfel că deja visez la vreo trei kilometri și la o vreme măcar însorită, dacă la căldură nu pot avea pretenția.

Mai am patru kilograme din cele 14, încep să îmi recapăt forma de dinainte – necesară pentru a-mi putea folosi blugii, nu de alta. Din fericire, nici o vergetură pe abdomenul cu senzație de pluș. Mi-a rămas în schimb, accentuată ca un tatuaj, linea nigra – pigmentarea produsă de un hormon al placentei în timpul sarcinii, o dungă maronie care unește sternul cu buricul și pubisul (zici că sunt trei puncte coliniare). Ar trebui să dispară în primele luni postpartum, dar doctorița mi-a zis că mai sigur se va întâmpla după înțărcare. Aha.

25 decembrie, îmi propun să scriu, poate vine Moșul cu inspirația… 

Primul Crăciun împreună îl petrecem ca pe oricare altă zi având grijă de Miruna. Nu am împodobit brad, ne-am rezervat această plăcere pentru anul următor când va putea înțelege și ea câte ceva din ce se întâmplă. Nici cadou nu i-am luat din același motiv. Iar cadoul nostru e evident ea. Ne amintim cu drag de Crăciunul de anul trecut când ne-am hotărât să avem un copil (anul ăsta n-am mai mers în Ajun în Piața Sfatului să ne punem dorințe că se cam împlinesc…)

E însă primul Crăciun în familie și în lipsa atmosferei festive avem totuși parte de momente simple și intime, pline de zâmbet. Ba chiar, cu ajutorul lui Andrei, reușesc să evadez în bucătărie și să fac niște fripturi de porc.

Miruna plânge, e timpul să las blogul, trebuie să schimb fetița. Nuuu, nu fetița, doar scutecul 😉

29 decembrie

Am mai citit o carte, kindle-ul să trăiască! Pentru o mamă e minunat să poată folosi doar un deget pentru a da pagina. Apropo de asta, am căpătat deprinderi noi, pot face o grămadă de lucruri cu o singură mână. Desigur, de nevoie…

Miruna a început să scoată sunete noi, să zâmbească, dar să și plângă mai cu foc. Așteptăm lacrimile. Mă urmărește cu privirea prin casă.

Îmi tremură tot mai tare brațele când o țin, a trecut de patru kilograme și se simt din plin. Kilogramele mele în plus s-au cam evaporat, alăptatul se pare că are nevoie de multe calorii, inclusiv de grăsimile acumulate în sarcină (ideal, nu?).

În decembrie nu am scris nimic pe blog. Aș putea încheia anul cu aceste rânduri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.