[jurnal covid-19] De Paști n-am avut timp să mă plictisesc

Nu am apucat nici măcar să mă plictisesc de aceste sărbători petrecute fără sărbătorire, în aceeași formulă ca înainte și după.

Dacă la începutul izolării se zicea că o să avem mai mult timp (pentru mărunțișuri?!?), mi se pare că nu mai e timp deloc. Fiecare zi trece la fel, timpul nu mai are nicio valoare, nicio măsură. Serviciu, masă, copil, zece kilometri alergați pe o rază de maxim cinci minute de casă, somn, lectură, cafea, filmul de seară, udat flori, privit pe geam, pe fiecare geam din apartament…

*

Am reușit imposibilul: când mai toată lumea le colorează, eu am decolorat ouăle de Paști. Cu magica poțiune din foi de ceapă, oțet și prea multă (ne)siguranță de sine, le-am luat un strat de coajă. Erau ele cam țigănoase, adică închise la culoare, dar după câteva ore pe mâna mea au devenit albicioase, bolnav de albicioase.

Le-am revopsit cu acuarelele Mirunei. Alt dezastru… nuanțat. Partea bună e că și Miruna a participat și i-a plăcut momentul nostru împreună.

Ora 23 în Sâmbăta Mare. Sună vecinul la ușă, apoi la vecina Beti; se aud cuvinte: lumânare, casă, scară. Miruna abia a adormit, așa că nu deschidem. Nici nu ne interesează subiectul, de ce să mint. La televizor niște preoți bătrâni și înauriți citesc liturghia transmisă live. Încă o mai știu, ca pe o poezie a altor ani. Curțile bisericilor sunt goale. Firesc de goale, mereu am apreciat liniștea și pustiul lăcașelor. Nu am nici o tresărire oricât aș căuta în mine. Sau în amintiri.

Înainte de somn îmi iau porția de Regina Nopții din balconul dinspre Valea Cetății. Câteva candele sunt aprinse în câteva balcoane sau la geam. Se aude lung cucuveaua bu-hu-huu și trosc-trosc mașina de gunoi undeva la o altă rampă de după blocuri. Se lucrează azi, acum?!? Se.
O mașină cu faruri aparent stinse trece încet…

Adorm singură după momentul meu intim de lectură din Jurnalul lui Sebastian. Andrei e încă prin casă, dar cum simt somnul, cum bag cartea sub pernă, sting lampa, închid ochii, îmi lipesc obrazul de cearceaf… de ce nu mai pot dormi pe burtă?!?

Mă trezesc la 7 fără. Anulez alarma de ora 7 și alergatul programat. Nu am chef și e ok. Stau cu ochii în gol cât fierbe apa de cafea. În gol și nu pe telefon. E liniște în casă, toată lumea e în patul ei. Am nevoie de singurătate ca de cafeină – oricare dintre ele vine prima.

Opresc cafeaua, mă mut la geamul de la sufragerie. La balconul de la etajul trei din blocul vecin, vecinul iubitor de aer fumează. Când nu fumează, stă inexpresiv. În față are pădurea.

O căprioară coborâtă până aproape de stradă fuge în salturi mari când o descoperă un cățel. O privesc dispărând fără să mă mint că nu am observat-o mai înainte: ea discretă, eu mioapă.

Deschid geamul, aerul rece și cântatul păsărilor merg bine împreună.

11 ziua în Duminica Paștilor. Strada aproape pustie, cer înnorat, soare de-un palid orbitor. Aș putea să alerg. Dau câteva mesaje rudelor, cu ai mei am vorbit video. Nu se întâmplă nimic, nicăieri. Nu cred că ies să alerg. Cântă guguștiucii. Cineva aruncă selectiv gunoiul, sticlele zornăie peste sticle, plasticul și cartonul sunt silențioase.

Cândva mai târziu. Am fost să alerg. Potecile din pădure, la adăpostul privirilor, erau cam pline, iar ocolitul la distanță devenise neplăcut. Am căutat hățașe noi și am găsit ineditul: zona de grătare dintre barajul de pe Valea Cetății și coșmeliile de la Iepure. Printre mesele și vetrele pustii, poteca moale de iarbă a plăcut tălpilor.

M-am învârtit o vreme în tot felul de combinații cu urcări și coborâri ascultând sursurul pârâului și ciripiturile. Am privit adesea stâncăriile Tâmpei cu locurile ei de belvedere pitite pe sub pini. Nu mi-am dorit să fiu acolo sus, poate acum e timpul pentru alte unghiuri, alte cotrobăiri prin natură.

Natura e și acolo unde nu e un toponim sau o bornă.

Nu credeam că o să alerg! Mă lăsasem în voia chemării… În lipsa motivațiilor facile precum antrenamentele dintr-o rutină, concursurile sau terapia prin mișcare, să alerg când se produce alinierea chef fizic – simțire psihică e armonie curată.

Sunt și mai mândră de mine că am scris zilele acestea. Nu ce sau cum am scris, ci că am depășit lenea. Mă deprimă să simt imboldul de a scrie și să invoc motive, uneori justificate, alteori… naiba știe din ce aluat sunt făcută! Dar dacă vă întrebați de ce scriu unii oameni atunci când nu au un motiv anume, e pentru că așa se nasc ei, cu apucătura asta. Eu una așa simt, din momentul în care am descoperit că pot scrie și altceva înafara temelor, am scris. Desigur că m-am simțit multă vreme o ciudată, apoi m-au afectat părerile celorlați – ei vor talent, tu vrei să fii tu însuți, dar ai vrea și recunoaștere. În fine. Acum sunt într-o pagină de jurnal și îmi place transa ei.

Trec peste noi câțiva stropi de ploaie. Miruna tot nu vrea afară. O ademenesc cu: punem cizmele, sărim în bălți, căutăm melci. Cedează. Cu melcii e boală grea: îi ia în mână, ei se ascund în cochilie, Miruna îi aruncă: trosc! trosc! Bălțile nu au apucat să se formeze, dar găsesc totuși una cu care să-i distrag atenția: pleosc! pleosc! E mult mai bine așa… pentru melci.

După ora 20 stăm cu prietenii pe zoom. Normalitatea e ca un tort bine însiropat, potrivit de dulce: ai tot băga!

Luni după Paști. Nimic. Aranjez rândurile acestea și pun o poză. Închei un capitol plictisitor din romanul covid-ului. Al meu, ca și al vostru, al tuturor. Mâine reîncep zilele cu serviciu în program.

În timp ce o adormeam pe Miruna, am avut o amintire fulger din copilăria mea mică. Se făcea că mă prefăceam că dorm și, mai apoi, stăteam cu ochii deschiși lângă cel care adormise adormindu-mă de amiază. Cu ochii pe tavan, mă amintesc stând cuminte cu ochii pe tavan. Cu-min-te.

*

Soarele, pe sub norii cenușii ai ploii de azi-noapte, luminează intens verdele crud și incomplet al pădurii.

Epilog.
După somn, am scos-o pe Miruna cu bicicleta fără pedale în jurul blocului, desigur. Inițial nu a vrut, dar i-am arătat un alt copil cu bicicleta pe stradă și a intrigat-o casca lui. Vrei și tu casca? Daaa! Și am ieșit.

3km de bucurie, viteză, râsete.

Acum bicicleta e pe balcon cu roțile la uscat: le-am dat la clor cum ne dăm și tălpile încălțărilor de fiecare dată.

5 Comentarii

  • Și la Erika e boala grea cu melcii😂! Ii întoarce pe toate părțile, pe toți ii cheamă Margot (un melc dintr-o poveste pe care o citim atât de des ca eu o știu aproape pe de rost). Dar cum nu a mai plouat nu prea mai sunt😬. Nici bălți.

    • Și la noi e prima ploicică după mult timp. Azi noapte i-a dat ceva mai bine, dar nu cât e nevoie. În alte părți ale țării e secetă de 6 luni. După izolarea cu frică de boală sper să nu urmeze foamete…

  • Da, cel mai greu de depasit pare sa fie lenea.
    Clar ne-am saturat de alergatura zilnica fara nici un scop (a face bani ca sa-i poti da mai departe nu se pune)
    Eu unul m-am simtit incredibil de bine acasa prima saptamana, apoi a doua saptamana m-am plictisit, m-am revoltat, am dormit nesanatos de mult, am mancat dulceata pana mi-a venit rau.
    Apoi a trebuit sa merg la munca din nou, sa lucrez cu masca (prin care se respire foarte greu), creierul oboseste degeaba fara sa produca nimic, doar atent sa nu se lipeasca virusul asta pe undeva si mai rau sa-l duci acasa.
    Acum ca am trecut prin toate fazele astea chiar trebuie sa uit de “pozitivisme” si prostii de genul “lasa ca o sa fie bine”
    Imi trebuie un plan solid de supravietuire intr-o lume stramba cu reguli noi, ciudate, asta da este ceva serios de facut.

    • Într-adevăr, e o perioadă în care trebuie să ne punem la punct cu viitorul. Ce ne dorim, ce ar trebui să facem, nu mai merge doar să ne „trezim” când se întâmplă anomalii, protestăm puțin și apoi reintrăm în cochilii…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.