[Jurnal în mișcare 04’23] Cu oamenii dragi timpul trece la fel de repede, în țară sau afară

Aprilie, cea mai așteptată lună din acest an, a fost despre vizita prietenilor aici, urmată de mini vacanța noastră acasă. Bucurie cât cuprinde, dar și un pic de stres să nu apară ceva care să disturbe ordinea bifelor din calendar. Cu câteva provocări, m-am ținut și de planul de antrenament și mi-am dovedit că și eu pot să fiu obsedată conștiincioasă. Acum, ceva mai liniștită fiind, privesc înapoi și mă simt încărcată de energie; din care îmi propun să consum econom, să-mi ajungă până la vară. Căci mai așteptată decât vacanța ce-a trecut este cea care urmează 🙂

Strava zice că în aprilie am strâns 23 alergări cumulate în 293km cu 7900m+ (două urcări la St. Anton – am ajuns la șapte pe anul ăsta) și șase drumeții cu copiii, 33km. Zero kilometri pe bicicletă, dar zău dacă a mai fost timp…

*

1-2 Aprilie, prima incursiune în Ticino, cantonul vorbitor de limba italiană al Elveției. Concluzia e că sudul e însorit și exotic, iar potecile tehnice, prăpăstioase, străjuite de case vechi din piatră. Deocamdată am fost doar în zona Lacului Maggiore, însă vor urma cu siguranță și alte evadări, toată lumea de pe-aici o face (sic!).

4 – 11 aprilie: reuniunea „pinguinilor brașoveni” în Altstätten

Cu doi copii în ecuație, munții încă plini de zăpadă și Miruna cu program de grădiniță, activitățile comune au fost în jurul casei, noi adulții evadând cu rândul la alergat sau pedalat.

În ce-i privește pe cei doi M, Miruna și Marius, doar două zile a ținut minunea cu înțelesul bine până le-a trecut dorul. Apoi au început șicanările. Cine apasă primul butonul semaforului, cine cheamă primul liftul, cine merge pe trotinetă, respectiv bicicletă și tot așa, pentru fiecare acțiune existând mult potențial de dispută.

Iar în timp ce Mike sau Radu au ieșit des cu cei mici la parc – ei clar sunt mai harnici decât mine, iar Marius are mai multă energie de consumat decât Miruna, eu mi-am continuat antrenamentul cu cele cinci-șase alergări săptămânale.

5 aprilie. De dimineață, cât Miruna era la grădiniță, am urcat la St. Anton cu Mike, o alergare combinată cu drumeție. La cum ne-am grăbit fără să ne propunem, mai intra o urcare 🙂

După amiază am hotărât să scoatem copiii la o drumeție, ce speram noi c-o să le placă, dar ei au pornit din start cu destule comentarii contra, chiar dacă, drept surpriză, i-am scutit de urcare luând trenul cu cremalieră – care a și rămas blocat în pantă, așa, pe post de aventură.

7 aprilie. O nouă drumeție cu cei mici, pe la cascadă de data asta, destul de interactivă cu punți, trepte și mici căderi de apă. Le-a plăcut ceva mai mult, dar tot parcul e mult mai distractiv! Noroc că am trecut pe la locurile amenajate pentru exerciții (eu le-am ignorat de fiecare dată când am trecut în alergare), dar Mike a dibuit imediat potențialul de joacă și s-a antrenat ridicând copiii să prindă bara. Eu… am pozat 😀

9 aprilie. Ne-am deplasat cu trupa extinsă în zona Laui, în dosul Alpstein-ului, pentru drumeție, mai puțin eu care am coborât încă din Wildhaus, să îmi fac alergarea lungă de weekend. Ca să ne potrivim în mașină, Radu a venit pe bicicletă, iar la întoarcere a pedalat Mike, într-o incursiune pe sub munte.

În ce mă privește, m-am învârtit vreme de trei ore cât să iasă 22km cu 1300m+, în care m-am dus de vreo două ori în sus spre creste până am dat de zăpadă, iar la final m-am îndreptat spre cabana Gamplüt unde am regăsit gașca și i-am însoțit la drumeția de întoarcere la mașini.

Mi-a plăcut incursiunea solitară pe un Alpstein destul de inabordabil când are zăpadă, în care caprele negre au fost punctul culminant: pe aici sunt foarte sperioase, astfel că a trebuit să mă furișez ca să le văd chiar și de la distanță…

*

Au mai fost tot felul de experiențe (ca seara la foc cu prietenii din Germania, alți români de pe aici, dar și niște adolescenți elvețieni) și de întâlniri cu trupa extinsă, dar se pare că nu prea ne mobilizăm când vine vorba de poze de grup. Consider că o temă bună pentru întâlnirile viitoare, poate chiar mă și ocup, de data simțindu-mă mereu puțin desincronizată.

11 – 22 aprilie. Vacanța în România ca o fugă prin țară

Cu toate că ne-am deplasat mai puțin ca anul trecut, când am oprit și pe la Dobrești și Craiova pe lângă turul clasic București – Tehomir – București – Brașov, tot pe fugă se numește când împarți unsprezece nopți la cinci paturi diferite, sau circuli cu trei mașini (mulțumim Vintilă, Cristi, Radu!) și-un tren.

Sosirea în București a debutat cu mult stat în trafic, căci vorba aceea, în două ore cu avionul străbați niște țări și în tot atâta timp… o capitală, cu lăsatul fiecărui copil la bunica lui, dar s-a încheiat relaxant la bere cu prietenii. Timpul a trecut prea repede, dar bucuria ochilor care se văd cu drag rămâne întipărită; eu asta-mi amintesc instant când vine vorba de toate întâlnirile acestea prea scurte, dar bune că sunt!

Locuitul în Rahova a devenit brusc interesant când am ieșit să-mi fac alergările cu destinația Parcul Carol (doar nu era să iau Uber/Bolt/taxi, nu?!?).

În Miercurea Mare, pe după-amiază, pe Straße, tot poporul între Piața Rahova și Piața Coșbuc a devenit interesat de arătarea în colanți scurți care alerga. Adică eu. Deși au mai fost și alergări ulterioare, ce am întâlnit în această zi nu s-a mai repetat decât în forme timide – e clar că dimineața oamenii sunt mai preocupați de ale lor. Am și scris, că n-aveam somn.

În contra-exemplu, experiența din Parcul Carol a compensat: câini în lesă, toalete curate dotate cu hârtie, curățenie. Iar aleea din jurul lacului Tineretului, recent refăcută, e o plăcere să o alergi – ar merge și o dâră de tartan pe ea.

Dar ce rămâne valabil pentru București e să caști ochii pe unde pășești: denivelări, pavaj lipsă, gropi, cabluri, borduri la alt nivel față de orice, șoferi care nu țin cont de verdele pietonilor sau de cedează trecerea, oameni care-și modifică traiectoria fără un motiv anume etc.

*

La Tehomir, în schimb, am trecut la cealaltă extremă, ca de la Calea Rahova la satul gorjean și la alergatul pe deal, că prin sat nu am avut suficient curaj din multe motive, inclusiv ce-o zice lumea (maică-mii, după!). Alt motiv, mi se pare destul de riscant cum se circulă cu viteză pe drumul îngust plin de mașini parcate „la poartă” (au reușit și-n ziua de Paști să se ciocnească, și nu în ouă).

Mai mult, satul e scurt, nu se strâng kilometri cât circ, câini sunt peste tot și degeaba se spune că sunt pașnici, eu sunt sigură că nu sunt prietenoși cu alergătorii sau bicicliștii pe motiv că n-au de unde să fie familiarizați cu sportul de orice fel. Și eu nu stau destul pe-acasă cât să-i aduc în 2023.

Dealul nu mai e deloc ca în copilăria și adolescența mea, pare tot mai mic, mai vălurit de la alunecări, mai plin de mărăcini și un pic sinistru de la ultimul incendiu, iar huma lipicioasă e moartea alergării – în ziua de Paști am scurtat tura doar pentru că de la câțiva stropi de ploaie mi se făcuseră tălpile șenile. Adevărul e că dacă alergam alea trei ore planificate în condiții de patinaj și învârtit într-un cerc de 1km, mă duceam să mă caut puțin la cap (doh!).

*

Altfel, a fost timp de voie, cu stat ziua prin curte, cu făcut seara foc în sobe, cu mama făcând cozonaci și cornulețe cu osânză, cu tata și Miruna culegând ouă de prin cuibare, cu mers la cimitir și aprins o lumânare, cu sărbătorit majoratul nepotului și revederea cu toată familia.

Totuși, parcă niciodată nu e timp destul să te vezi cu toată lumea și să stai de vorbă pe îndelete, dar de fiecare dată se mai adaugă o amintire prețioasă, mai ales pentru Miruna – cum ar fi că anul acesta am vopsit ouăle cu model de frunze strânse de noi de prin grădină. Și a învățat un cuvânt nou, găinaț, rostit cu accent pe ț.

Să mai consemnez aici, poate o citi când o fi mare, cum ieșea singură cu mătura prin curte, nimeni nu știe de ce, eu spionând-o că deh, fata e de la oraș, iar curtea bunicilor e teren de aventură, iar ea se oprea și stătea cu fața ridicată spre soare, să ia amina D, ca mai apoi să intervin inutil în alergarea găinilor cu râma: când ai în mână o mătură și în alta o râmă, găinile oricât ar fi de pofticioase păstrează distanța, ba chiar fug 🙂

*

A urmat revenirea în București (cu peripeții, că A1 era blocată încă de la Pitești), sărbătorirea bunicii șiii, fuga la Brașov, că Miruna nu și-a mai văzut camera de vara trecută. Nici n-am ajuns bine, că fetițele de la bloc erau afară și Miruna a rămas la joacă. Seara am mers la Paula, așa că iarăși joacă. Tare dor îmi era de Răcădăul verde și plin de viață și de alerte de urs (una tot am primit și eu, ca de bun venit!).

20 aprilie. O alergare pe Tâmpa, nimerită la fix în ziua antrenamentului de tip montan. Cum Radu m-a ajutat stând cu Miruna, m-am lăsat cuprinsă de fericirea întoarcerii la potecile cele mai dragi, alergate și merse de atâtea ori.

21 aprilie. O scurtă drumeție cu Mike, Radu și Marius pe Treptele lui Gabony până pe Tâmpa, de care Mirunei chiar îi era dor, căci inițial a protestat că nu vrea la plimbare, ci doar să se mai joace în camera ei din Brașov, dar când i-am zis de Trepte, a schimbat brusc macazul.

*

Dar dincolo de sport, scurta ședere la Brașov, pe lângă revederea cu oamenii dragi, a fost și pentru mine și pentru Miruna, revederea unor pereți dragi. Acasă. Fiecare, în felul nostru, ne-am petrecut timpul deranjând și rearanjând lucrurile. Lăsând curățenie deși era deja curat. Acolo parcă nici praf nu se face, iar mandarinul pe jumătate mort a reînviat de la doza mea de apă… cu dragoste (sic!).

*

Ca un făcut, în această vacanță am dormit profund câteva nopți, dar în altele tare prost. Uneori fără să schimb patul. Eram sigură că la Brașov o să recuperez, dar dimpotrivă, moș Ene era pe mai multă cofeină decât mine. Apogeul a fost ultima noapte acasă la Mike și Radu, în care nu am dormit deloc, nici o secundă. Dacă nu aș fi avut ceasul la mână să-mi confirme, aș fi putut spera că m-am înșelat. Bonus, Miruna nu m-a lăsat pe avion să recuperez, de câte ori închideam ochii mă întreba dacă dorm…

Cu alte cuvinte, întoarcerea în Elveția a fost cam buimacă, noroc că îmbarcarea la Wizz mi-e familiară cu toate ale ei, iar Memmingen e un aeroport ca o autogară, pe o ușă intri și pe cealaltă ieși.

Revenirea în Elveția: somn și de la capăt

La propriu, chiar așa au stat lucrurile. Andrei ne-a așteptat cu trei feluri de mâncare, iar după, am dormit vreo trei ore. Pe la ora 18 am ieșit pe Lunca Rinului să-mi fac alergarea și să mă „aclimatizez”. Atât de repede a trecut timpul, trei săptămâni ca o rafală de ploaie… E nevoie de o altă ploaie care să trezească la realitate.

23 aprilie. Cea mai lungă alergare a anului, 30km cu 1300m+, încheind cea mai prolifică săptămână cu 86km alergați în București, Brașov și Altstätten. Voiam să urc două vârfuri și retur spre casă, dar la urcarea celui de-al doilea m-au deturnat norii supărați și tunetele. M-am retras pe drumuri prin pădure, dar chiar și așa o vreme m-au șuierat bobițe de grindină, o experiență oarecum inedită din moment ce cădeau rare și pieziș, cu un mic șuier. Nu m-a nimerit niciuna 😀

29 aprilie, o alergare de două ore cu urcare pe culmea de deasupra orașului, una în care tot fleașcă la picioare am sfârșit, dar genul de udătură care-mi place și mie: pe soare și temperaturi plăcute. Muntele a mustit de apă după ultimele ploi zdravene, iar cascadele au fost mai umflate și mai prezente ca niciodată.

30 aprilie, o mini drumeție cu Miruna și Monica cu Victor. Am făcut un circuit la cascada Leuenfall din ținutul Appenzell, care era pitoresc și dinainte de a fi inundat de galbenul păpădiilor. N-am avut parte de cea mai grozavă vreme, dar am mai descoperit un loc nou.

În alergare: eu mă țin de plan, planul vine după mine

Mi-am dat seama că antrenamentul vine la pachet cu solitudinea. E destul de greu să mă mai nimeresc cu altcineva la alergat, să aliniem ce are fiecare de făcut. Să alerg extra… ar fi prea mult. Volumul acumulat al acestor luni întrece cu mult tot ce-am alergat eu vreodată, astfel că sunt atentă la semnalele corpului ca să evit suprasolicitări.

Acum că s-a dus surescitarea, realizez că multe alergări de acasă ar fi putut fi împreună cu prieteni și cunoscuți… Poate totuși mă puteam organiza mai bine sau schimba unele antrenamente. Pe de o parte am regrete, dar pe de alta e primul plan serios pe care îl urmez și nu cred că se va întâmpla asta de multe ori în viață (am avut grijă să mă apuc târziu, ca să fiu sigură de asta – sic!).

*

Nu știu dacă sunt încăpățânată sau obsedată de a mă ține de plan, de nu pot să accept schimbări doar dacă n-am încotro. Am stat bine să mă gândesc de ce. Asta presupune că am mai aflat ceva despre mine, că pot fi consecventă când mă prinde ceva. E un lucru bun, care îmi dă încredere în mine. Nu contest.

Însă, continuând cu introspecția, mi-am dat seama că în spate e frica. Știu prea bine că o singură renunțare va aduce o alta, că amânările vor curge și că, la final, voi abandona eu cumva. Voi procrastina până îmi voi dovedi că nu sunt în stare. Ori nu vreau să-mi confirm asta, nu în această perioadă când stau acasă și fac un singur lucru cu plăcere: mă antrenez. Nici nu mai contează pentru ce! E important pentru mine să ajung până la capăt. Sper să vină mai repede ziua când, pe lângă alergare, mă voi mobiliza și pentru altceva care să-mi readucă sentimente mai bune pentru propria persoană…

Galeria ici-colo