Nu mi s-au întâmplat prea multe în prima lună a lui 2023, dar moartea Anei m-a șocat și, după atâtea zile, încă sunt afectată. Indiferent de taberele care s-au format, pe mine mă dezamăgește profund lipsa de reacție a celor care merg pe munte și a celor care aleargă. Ei știu prea bine situația, că sunt câini absolut peste tot, haite adesea, că nu e sigur să mergi singur mai pe nicăieri. Pentru că sunt câțiva „viteji” care imediat sar să te facă cu ou și cu oțet dacă-ți recunoști teama de câini, oamenii preferă să tacă. O tăcere ca o tragedie continuă.
Eu alerg aici pe câmpuri, pe dealuri și, dacă aud o mișcare undeva, nu mai tresar de frică, ci de curiozitate: poate e o căprioară. Știți că nu mă omor după Elveția, dar faptul că nu au câini liberi e un plus. Normalitatea e ca omul să alerge/meargă pe oriunde poftește fără să fie alergat de „cei mai buni prieteni”… ai cuiva, ai nimănui sau poate ai românilor needucați, cu ură de semeni sau cu nesimțire crasă. Cu mentalitate de acum x secole. Dacă cei care fac mișcare, prima linie cum ar veni, sunt atât de nepăsători, „iubitorii” de normalitate anormală vor învinge. Vor trăncăni și vor fi singurii care vor conta. Ca și până acum.
Ana a murit degeaba. Iar eu simt o furie pe care mi-o pot explica… din păcate.
Revenind.
Anul a început destul de fără fast. Realizez că e al doilea ianuarie în Elveția și trecerea timpului e deprimantă. Ianuarie 2022 a fost mai intens, erau multe de procesat, de văzut, de înțeles. Acum funcționez pe pilot automat, iar asta nu e deloc bine, preferam să fiu agitată dar pe-o direcție decât calmă pe peronul nehotărârii.
Finalul lunii mi-a adus însă stropul de aventură, dar și de mare BUCURIE de care aveam nevoie: la trei trenuri distanță, o seară cu prietenii… în Austria. Concluzia ar fi că timpul trece prea greu în tren cu un copil plictisit și prea ușor la un pahar de vorbă. Sau mai multe pahare, să fie cu sănătate cui le-a turnat!
Alergarea… în așteptarea zăpezii
142km luna aceasta, cu 5300m+. Primele două urcări la culmea lui St. Anton de deasupra Altstätten-ului (4km, 650m+) se înscriu deja pe răbojul lui 2023 în care sper să adun mai multe ca anul trecut când am strâns 21 de astfel de urcări.
Iată un filmuleț făcut luna aceasta, într-o zi în care mi-am găsit greu motivația, dar până la urmă a ieșit o alergare bunicică și o amintire de pus deoparte.
7 ianuarie. O mini drumeție de familie la Pizalun, un boț de stâncă de unde s-a văzut tare fain Valea Rinului și am recunoscut locuri pe unde deja am fost.
8 ianuarie. O alergare montană în Alpstein (18km) cu Ștefan, despre care am povestit în postarea precedentă punând accentul pe specificul munților și traseelor de pe aici.
14 și 29 ianuarie. Alergări de weekend cu Kika din Slovacia, cu un ritm lejer adaptat și la condițiile cu zăpadă și ger, în care componenta comunicare în engleză a ars calorii la una cu mișcarea.
![Altstatten running ianuarie 3 [Jurnal în mișcare 01'23] Normalitatea e fără câini liberi pe câmp](https://www.meetsun.ro/wp-content/uploads/2023/01/Altstatten-running-ianuarie-3.jpg "[Jurnal în mișcare 01'23] Normalitatea e fără câini liberi pe câmp Altstatten running ianuarie 3")
![Altstatten running ianuarie 5 [Jurnal în mișcare 01'23] Normalitatea e fără câini liberi pe câmp](https://www.meetsun.ro/wp-content/uploads/2023/01/Altstatten-running-ianuarie-5.jpg "[Jurnal în mișcare 01'23] Normalitatea e fără câini liberi pe câmp Altstatten running ianuarie 5")
Restul alergărilor au fost prin jurul casei, la întâmplare, după chef. Din februarie însă acest lucru se va schimba, iar pentru ScenicTrail (56km, 3700m+) sper să mă țin de planul de 18 săptămâni pe care îl voi achiziționa de la Robert Hajnal. Măcar de rușine 😀 dar cert e că simt nevoia de o schimbare în atitudinea mea. Îmi lipsesc motivația și plăcerea de-a face lucrurile care îmi aduc bucurie și da, poate lipsa companiei e de vină, dar oare propria-mi companie nu poate fi de ajuns?!? Vom vedea.
Galeria foto de final nu e așa cuprinzătoare ca în alte dăți, căci nu au prea multe ieșiri, dar nici chef de pozat. După cum se vede, nici de scris. Poate vine februarie cu mai multă inspirație.
Nu te lăsa, noi suntem aici în țara cu câini și ne facem curaj să ieșim. Și te mai și citim… Spor la alergat.
Vă admir pentru curaj, dar nu e normal. E așa bine să nu ai teama asta… inutilă! Sunt cu totul alte riscuri la care ar trebui să ne gândim când alergăm în natură, aș prefera să le avem doar pe acelea.
Mulțumesc de încurajare!
Faptul ca avem caiini vagabonzi se datoreaza si unor „iubitori” de animale care nu isi asuma luarea si ingrijirea cainilor acasa. Ei „iubesc” patrupedele dandu-le de mancare pe strada. O chestie similara se intampla si cu ursii carora niste inconstienti le lasa mancare obisnuindu-i astfel cu omul.
Doar ceva vroiam sa mai adaug. In ciuda tragediei asteia totusi,obiectiv vorbind, sunt mult mai putine haite de caiini in orase. Imi aduc aminte de ce era prin anii ’90 cand fiecare bloc avea haita lui si trebuia sa treci cu mare grija prin unele locuri mai ales seara. Pentru ca daca latra unul,sareau toti pe tine.
Am înțeles că după tragedie au apărut și mai mulți câini pe străzi, cei care-i „dețineau” temporar și nu-i aveau cipați, le-au dat de tot drumul… ca să nu fie amendați. Fix definiția „iubitorului”.
Problema mare este cu firmele, companiile, depozitele, cimitirile etc. unde câinii sunt ținuți în preajmă de paznicii care vor să doarmă noaptea. E convenabil pentru ei, dar teribil pentru locuitorii din jur.
Am trăit să citesc și opinii zeci despre cum „câinii sunt ai cimitirului”. Adică cum, sunt pe statul de plată??! Să nu poți merge să pui SINGUR o lumânare că te atacă haita… Dacă te mai duci și seara pe la 7-8 după serviciu, bănuiesc că e deja vina ta, cum a fost și a Anei…
Îmi amintesc de haitele din jurul anilor 90, eram în Motru atunci și erau peste tot. Din 99 am ajuns în București unde la fel, noaptea, erai pe cont propriu (lucram la mall-ul din Vitan și noaptea la 23 cand veneam pe jos spre casa mergeam tiptil să nu se prinda ca-s pe acolo…)
Cainele e ca un copil de 3 ani: o data ce il ai e pentru totdeauna, il hranesti, il supraveghezi, nu-l lasi singur pe strada, ii strangi rahatul. Dar asta inseamna sa fii om 100% nu doar un biped.
Ioi 🙁 Numai in jurul blocului sunt 4, ai nimanui si chiar daca 1 ne stie de vreo 3 ani tot nu ne recunoaste cand traversam strada… sau cel putin e pus pe atac si latrat, zi si noapte… cand alte 3 blocuri ii hranesc zilnic cu tone de mancare si cam atat. Copiii nu pot iesi la zapada nici macar cu noi pentru ca sar pe ei si plang si ei sunt la randul lor agresivi pentru ca sunt loviti de alti caini sau ciobani, localnici pentru ca le fura din gospodarii…
Simt la fel ca tine si sunt la fel de neputincioasa dupa ce am avut proces cu 3 familii din bloc, cand a murit acel copilas, Ionut in parc in Bucuresti si aici se intamplau cam aceleasi lucruri si am pierdut laudabil cu o mustrare din partea politiei, nereusind nici macar sa chem hingherii care sunt mana in mana cu toate autoritatile Zarnestiului. Duminica am urcat 15 minute spre Steaua cu 3 prunci… dar au avut grija 4 caini liberi sa nu ne mai lase sa inaintam…. Am revenit blanzi si calmi intre cei 4 pereti! Claudia, ne ajuti enorm cu felul si povestile tale atunci cand sunt si le poti scrie! Curaj!
Of Emiliana, îmi pare tare rău să aud asta pentru că e foarte greu cu cei mici. Eu o am doar pe Miruna și e terorizată încă de câini. De când a fost mică, încă din sistemul de purtare s-a speriat de ei, căci veneau spre noi lătrând, sărind în sus. Apoi, când a plecat în picioare, s-a întâmplat să vină câini cu stăpân să o împingă, să o lingă pe față, până să apuce să înțeleagă ce i se întâmplă (sau ca eu să apuc să reacționez, căci veneau în viteză…). Probabil când ești mic și câinele are un cap mai mare ca al tău, trauma e mare, pentru că Miruna nu și-a mai revenit, ea țipă doar când vede un câine apropiindu-se, chit că e mic…
Și toate astea pentru că stăpânii consideră că „nu face nimic!”. O mizerie de scuză! dacă voiam câine să-mi lingă copilul, îmi luam eu câine.
De maidanezi nici nu mai zic, de atâtea ori m-am întors din drum, iar cu Miruna mi-a fost frică să mai plec în drumeții doar noi două. Și eu la fel, să alerg/drumețesc prin anumite zone…
Ne luasem în ultima perioadă ceva dispozitiv cu ultrasunete și să știi că funcționa. Câinii se opreau și păreau dezorientați. Până fac autoritățile ceva (dar mai degrabă ne lovește un meteorit!), te sfătuiesc să îți iei unul, iar dacă nimerești ceva ok, să iei și copiilor mai mari, să-l aibă. Nu se știe absolut niciodată în ce situație ajung și o să le fie de folos.
E păcat că oamenii nu mai discern, s-au refugiat în porcăria asta cu grija superficială de animale din motive de singurătate cel mai probabil, și e suficient să existe o astfel de persoană la un bloc sau pe o stradă pentru a perturba tot locul. Iar ce face un „nebun”, zece oameni întregi nu pot rezolva, asta dacă se coalizează, iar poliția locală e o glumă coruptă 🙁
Multumesc pentru raspuns.Fix asa am patit si noi inca de cand erau mici si acum le e la fel de frica de caini. Avem unul, un aparat din acela, nu functioneaza decat la unii caini. La cei de jos nu, nu il sesiseaza…Am inteles ca aparatul acela cu electrosoc folosit de jandarmi ar avea mai mult efect. O sa mai incercam. Curaj si sa continuam vestea cea buna de a ne bucura de ceea ce am primit, natura si fauna!
Daca tot mai iei trenul spre Austria, poate ma vizitati in Zell am See 🙂 Avem si unde sa dormiti, daca ne vorbim din timp 🙂
E un pic cam departe, Anka, am verificat acum pe hartă. Noi am schimbat trei trenuri până în Jenbach unde ne-a așteptat Andrei (ei erau cazați pe Zell am Ziller pe undeva). Dar nu se știe niciodată pe unde ne-or ajunge pașii… sau m-or atrage concursurile, așa că mulțam de invitație!