[Jurnal în mișcare 11’23] Luna aniversărilor. Primul voluntariat la un concurs

În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, copila șapte, A a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!

Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a unui concurs de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂

*

Nu e chiar locul să vă povestesc cum decurge o petrecere de copii, de fetițe mai precis, însă a fost interesant să observ cum se aplică educația primită în timpul celor nici patru ore de grădiniță/școală zilnice. În primul rând, fără să li se impună, au separat mâncatul de joacă (să plece cu mâncarea în mână, n-ai să vezi!). Când au decis cu toatele că s-a terminat gustarea, s-au ridicat sincron, au aliniat scaunele și au plecat în casă. Unde n-au răscolit camera Mirunei, ci i-au cerut voie pentru fiecare jucărie, deși fie-mea insista să se joace cu ce vor.

Le-am luat ca activitate suplimentară, în caz că se plictisesc, două seturi de construit globuri de Crăciun. Pentru că meșteritul e la loc de cinste, au lăsat păpușile imediat ce le-au observat și s-au pus la masă împărțindu-și fără discuții materialele. Apropo de așezat, le-am pregătit dinainte pahare cu etichete și mă așteptam să aud „eu vreau să stau lângă x! ba eu!”, dar nu s-a întâmplat. Au făcut și al doilea set doar pentru că exista, iar când au avut nevoie de ajutorul meu, și-au așteptat rândul.

Aș putea să spun că sunt toate prietene foarte bune între ele, că-s toate elvețience crescute în spiritul disciplinei absolute și de aici atâta armonie, dar nu-i așa, sunt minim cinci țări de proveniență la mijloc. Și vă pot confirma că M vine des supărată: „nu mai sunt prietenă cu Cutare, la anul în locul ei la ziua mea o chem pe Giulia”, ca a doua zi Cutare să fie din nou în cercul favoritelor. Morala: școala.

15 noi flori în colecție

Adaptând proverbul, iarna se editează pozele cu flori de-astă vară, am luat la puricat albumele și, deși am stat puțin în România, n-am pierdut timpul, am mai cules fotografic câte ceva. Colecția Flori pe culori a ajuns acum la 742 de specii (poze sunt mai multe) în cele 7 pagini pline de culoare.

Poate părea puțin, dar după ce treci de 700 greu se mai găsește ceva… nou. Nu că n-ar exista, dar ar trebui să diversific zonele și anotimpurile, plus mai mult timp de scormonit, ori eu revin deocamdată după cum sunt vacanțele Mirunei.

Motivația de-a avea… motivație

Strava zice că în luna noiembrie am strâns 16 alergări modeste cumulând 145km cu 4220m+, zero drumeții în afara celor din zona orașului, dar surpriză, am pedalat 32km și am de gând să repet experiența: dacă mă ascund sub haine groase și nu dau urcări, care încing, e chiar plăcut să croșetez drumurile de pe luncă când vremea nu îmbie la altceva.

*

Mai greu însă ca mișcarea în anotimpul gri (acel frig combinat cu ceață sau ploaie pentru zile-n șir…) e ieșitul din casă, găsitul motivației. Iar eu se pare că am pierdut-o de tot. Nu am niciun concurs pe listă pentru anul următor, nicio tentație sau țintă de timp sau lungime, și evident, niciun antrenament structurat.

De multe ori ies din casă doar pentru că nu vreau să-mi pierd de tot forma fizică sau pentru că e soare ☀️

Aștept un declic, ceva care resusciteze lentoarea acestor zile și cu care să rezonez pe termen lung, dar mi-e clar că trebuie să vină din mine…

Chiar dacă mi-ar fi mai ușor acasă la Brașov unde socializarea a implicat mereu și mișcare pe lângă eliberarea de negativitate, problemele hormonale tot n-ar dispărea, iar suprapunerea dintre tiroidita autoimună și premenopauză mă epuizează și fizic și mental destul de mult, după fiecare efort mai susținut am nevoie de câteva zile de pauză în care abia mă adun (nu doar lipsă de energie și somnolență, dar și kg în plus, dureri de oase și articulații, tristețe profundă etc.).

Poate o fi și un long covid în ecuație, habar nu am, pentru că oficial nu am avut niciodată: când am bănuit și am făcut teste, nu a ieșit, iar alte mici răceli au tot fost, mai ales că Miruna a adus de la grădiniță/școală toată „oferta” de sezon. Sau poate și insuficientă vitamina D – în august, în plină vară, abia mi-a ieșit pragul de jos, 30; momentan, iau 2000ui pe zi, dar mai și uit, mai pun un spf pe obraz că altfel se pătează…

Deocamdată singura strategie e de-a mă menține cât de cât până agreez cu mine însămi un plan, de a-mi fi clar ce e mai important și cum pot să jonglez printre stările aiurea astfel încât să-mi recuperez bucuria de fi în natură, în mișcare.

Și scriu toate acestea pentru că fac parte din viața de sportiv amator (și de femeie de 40+), un stil de viață la care nu pot să renunț pentru că e parte din mine, din felul meu de a fi – nu e doar o etapă „sportivă”. Iar mai deprimată de-atât nu-mi permit să fiu.

Ca o altă concluzie, lipsa drumețiilor din ultimul timp a contribuit și ea semnificativ la moralul scăzut, fără munte nu „funcționez” prea bine, mai ales că nici altele nu merg grozav (ca învățarea germanei sau găsirea unui job).

Primul voluntariat… în alergare

Singura părere de rău e că primul voluntariat la un concurs a venit în Elveția și nu în România. Totuși, primele experiențe de voluntar au fost în Asociația Montană Carpați unde pentru câțiva ani am contribuit la remarcări, reconstrucții, ateliere, media, Școala Altfel etc.

Concursul a fost prima ediție de Altstätter Berglauf (25 noiembrie), o cursă mai mult verticală de 9.5km cu 600m+, sora mai mică a crosului orașului Altstätten. Motivația e legată de funcționarea trenului cu cremalieră care ar urma să fie sistată pe viitor, iar formatul a fost gândit astfel: se urcă în alergare, se coboară cu trenul.

Cum forma fizică nu m-a îmbiat să mă înscriu, mi-a trecut prin cap că aș putea ajuta. Dar cum?!? Deși în nucleul organizatoric erau mai mulți expați decât elvețieni (dacă am numărat bine: 2 elvețience, 1 olandeză, 1 americancă, 1 englez, 2 italieni, 2 români, 1 neamț), așadar engleza era limba de bază în comunicare, totuși un post în care să interacționez verbal cu alergătorii mă cam speria. Și așa mi-a trecut prin minte: aș putea fi închizătorul de traseu, aș putea ajuta la marcat traseul și la strâns semnele după.

Și cum aici e obiceiul ca închizătorul să fie cineva cu mătura, simbolism maxim plus haios, și de obicei e un mtb-ist, mi-am asumat rolul de a strânge marcajele, imediat după alergători, mai ales că primii trei kilometri sunt relativ în oraș și e frumos ca urmele să dispară cât mai repede.

Am fost de multe ori pe variațiuni ale traseului, unul dintre preferate, așa că alergatul cu benzi, săgeți și stegulețe mi s-a părut doar o altfel de provocare. După două alergări de control (într-una am fost cu Ștefan, în alta cu Michelle și Cindy și am scris Cum am ajuns aici), în vinerea de dinaintea cursei am fost cu Ștefan și Lorenzo să punem marcajele. Ne-a plouat cu ură, că altfel nu pot descrie. Eu am ajutat doar la jumătate din traseu, apoi am sprintat spre școală, că ieșea Miruna de la ore.

Peste noapte a nins, a bătut vântul, a fost… într-un fel. Telefonul încă zbârnâia de notificări și am agreat ca la ora nouă să reparcurg ruta în sens invers, remarcând dacă e cazul. La 8 ne-am întâlnit cu toții, la 9 luam trenul până în Rietli, iar la 9.10 dârdâiam de frig alergând spre zona de finiș aflată la marginea pădurii, și astfel mult mai ferită de viscolul abonat mai mereu la zona de platou din Appenzell.

Nici n-am intrat bine pe traseu că nu vedeam niciun semn: stratul mic de zăpadă, dar uniform așezat, era suficient cât să „anihileze” banda noastră cu scris portocaliu, dar pe fond alb. Alb pe alb, cam greu de distins. Cine se gândise că va ninge fix în acea zi?!? Totuși noiembrie… Ce-mi imaginasem că va fi o simplă alergare la vale cu suplimentat benzi ici-colo s-a transformat rapid în căutat stegulețe pe sub zăpadă, cu scuturat benzi etc.

Cu gândul „bine că am venit să verific”, căci nu vrea nimeni alergători rătăciți mai ales pe o vreme friguroasă, m-am întâlnit și cu mtb-istul Alex care urma să conducă alergătorii și care parcurgea traseul de probă. Mi-a zis că sunt ceva probleme pe la intersecții și avea dreptate, mai multe steaguri au fost doborâte de vânt și ninse sau benzile deveniseră una cu cetinile…. Unde lipseau semne, mă apucam de căutat prin zăpadă și în cele mai multe cazuri, le-am și găsit.

Mi-a luat aproape trei ore până să revin în oraș parcurgând 13km în loc de 9.5km, de la dute-vino-urile înainte și înapoi pe traseu.

Am intrat la Migros pentru un croissant și ceva de băut, am fost la garderobă să-mi schimb bluza transpirată căci la ora 13 se dădea startul și urma să plec iar pe traseu, de data asta în urcare, la curățenie.

Deja era lume la start, cu unii m-am salutat din priviri sau chiar mai mult, însă sentimentul de părere de rău nu m-a încercat, că nu alerg și eu cu un număr. Și-atunci am realizat că voluntariatul aduce destul de multă împlinire, similară celei de finisher, dăruind din timpul tău celorlalți. De fapt, orice dăruire aduce această „răsplată”, când dai lucruri, bani sau timp fără așteptări, fără a scăpa de ceva, fără a dori vizibilitate etc.

Ori eu mi-am ales unul dintre cele mai neobservate roluri de la un concurs, dar unul în care am crezut foarte mult, care e extrem de important (de aceea și vin oamenii la curse, că se pot concentra pe efort și nu pe orientare) și am avut ceva emoții până am aflat că toată lumea a trecut cu bine finișul.

S-a dat startul și numărătoarea inversă a fost însoțită de șuierul locomotivei căci și trenul pleca la 13 fix. Foarte faină sincronizarea și intimă atmosfera cu totul, îi înțeleg pe cei care regretă că nu au prins loc în cele o sută de locuri, dar pentru o primă ediție aceasta a fost o alegere potrivită.

După ultimii alergători era băiatul cu mătura, apoi urmam eu cu sacoșa, foarfeca și patentul. M-am ținut de el primul kilometru, apoi m-am întâlnit cu Andrei și Miruna, am oprit la un pupic și tot mai multele marcaje m-au încetinit.

Până la intrarea în pădure am lăsat două grămezi de materiale, le-am fotografiat și trimis băieților să le recupereze. Restul, intenționam să le car până la finiș, ca Lorenzo cu Ștefan să se ocupe de altele, nu să revină pe traseu. Ambițioasă treabă, sacoșa se umplea repede de benzi, dar urma să am încă un ajutor de pe la jumătatea traseului.

Alergatul cu sacoșa, cu mănușile ba scoase, ba puse, și cu ustensilele, s-a dovedit a fi treabă… grea. Dovadă că trei zile am avut febra musculara la brațe, omoplați și tot ce e între. Cu doar câteva ore înainte construisem sârguincios ca acum să dărâm cât mai exemplar, un paradox, și asta venea la pachet cu satisfacția că îmi fac treaba bine.

Pe traseu au mai fost și alți voluntari pe biciclete, aduși de Michelle pentru supraveghere, iar aceștia mi-au zis diverse în germana elvețiană, ca în final să ne înțelegem: totul e bine, a decurs bine, iar strânsul meu e „tip-top!”. Acum eu înțeleg și ce imagine aveau oamenii, inclusiv localnicii de pe traseu care veniseră la încurajat, nu se așteptau la o persoană așa mărunțică care să țopăie stânga-dreapta după benzi (printre elvețience sunt mai pitică ca în Ro).

Pe la jumătatea pădurii am dat și de Cyril și am împărțit sarcinile, aveam deja multe stegulețe strânse, multe săgeți metalice (adică greutate), iar benzile nu mai intrau nici îndesate în sacoșă. Dar eram amândoi porniți să nu mai lăsăm vreo grămadă.

Aproape de finiș, când mai aveam doar de coborât, am dat și de tatăl lui Cyril care ne ajuta și care nu vorbea deloc engleză. Dar cu oamenii care zâmbesc sincer, mă descurc instant. Și cu aceste ajutoare am parcurs traseul în 1h42min într-un soi de semi-alergare cu sacoșa, cu rucsacul în spate (aveam haine de schimb, mâncare, apă), în condițiile în care ultimul alergător a făcut-o în 1h32, chestie care m-a uimit pentru că eu îmi imaginam că o să-mi ia spre 3h.

În zona de finiș nu mai erau alergători, doar voluntarii care urmau să strângă tabăra de corturi, mese și multe cutii, toți cam înghețați. Am dat geaca jos, am pus pufoaica și am trecut la ajutat. Simțeam cum îmi intră frigul în oase, plus transpirația răcită, dar am stat până s-a încărcat în mașini și ultimul obiect, să fiu sigură că nu mai rămân urme din ce a fost acolo. Iar vorbitul mixt engleză cu germană a fost surclasat cu brio de gesticulare 🙂

Am plecat cu toții spre oraș, cam la limită intrând în mașini oameni și materiale, neîncălzindu-mă până jos. Noroc că în Breite, barul unde era aranjat mini party-ul și premierea, Cindy era la oala cu supă și am zis da de cum m-a întrebat dacă vreau o porție. Am cerut jumătate, că aveam fața prea înghețată ca să pot mânca și abia apoi am început să simt căldura.

Nu-mi mai trebuia totuși nimic, mulțumirea ține și de cald și de foame. Și mai mult de atât, când soțul lui Wendy mi-a spus că a coborât pe bicicletă pe traseu și era mirat că deja nu mai zărise niciun semn, mi-a crescut inima de mândrie. Niciun rătăcit, nicio urmă lăsată, ce-mi puteam dori mai mult?!?

Epilog. Acum că există și segment de strava, pot oricând să mă întrec în timpi cu restul fetelor sau cu mine însămi. Oricum, următoarea trecere pe acolo va fi tot cu ochii după marcaje, știu, nu mă pot abține, dar dacă a rămas vreunul sub zăpadă??!

Obiectiv. Cum Michelle organizează și crosul orașului, astfel am luat seamă la ce înseamnă organizarea elvețiană, dar mai ales, legăturile cu autoritățile sau cu sponsorii (foarte săritori cu toții). Dar și ce înseamnă insistența italiană, Lorenzo având această inițiativă a unui concurs de trail de ceva timp. Dar și cum există foarte mulți voluntari care au făcut mai mult ca mine, cei care au gătit, care au cărat zile la rând materiale (ca Florian), cei care au făcut site-ul (ca Sarah), cei care au fost peste tot (ca Cindy, Ștefan sau Lorenzo), cei care au stat în frig cu orele (ca Will, Megan și mulți alții pe care nu-i știu), cei care au implicat resursele proprii, bani, timp, mașina, familia pentru a pune umărul.

Galeria ici-colo

Cum alergări lungi sau drumeții nu am făcut, restul poveștilor sunt sporadice și mai mult fotografice.