[Jurnal în mișcare 10’23] Tot vacanță e și când nu pleci undeva

Tocmai ce a trecut prima vacanță de trei săptămâni a Mirunei, petrecută în Elveția, fără să venim în România, fără să mergem în altă parte. Mi-am imaginat cum vor decurge lucrurile, dar realitatea s-a dovedit mult peste, în sensul că nu am făcut mai nimic din ce sperasem că voi realiza nepunându-mă pe drumuri.

Singurul beneficiu, dacă i se poate spune așa, e că am supraviețuit cu Miruna jeluindu-mi-se zilnic despre plictisitoarea vacanță în jurul casei, fiind și o lecție despre cum vacanța nu înseamnă automat să pleci, să călătorești. E interesant cât de repede se formează niște asocieri menite să aducă nefericirea încă de la vârste timpurii.

În privința mișcării, octombrie a fost luna lucrurilor multe și mărunte, căci mai există și din acestea. De fapt, ele sunt majoritare, dar ni se par, în mod greșit, modeste. Am avut parte de câteva alergări cu chef și de suficiente mini drumeții cât să mă simt pregătită pentru un noiembrie în care chiar vine toamna.

Ca să continui subiectul din primul paragraf, mi-am amintit de viața mea la vârsta fie-mii, când vacanța era doar acea perioadă fără școală, fără ceva deosebit, cu program exclusiv de treburi în gospodărie. Pentru mine, o zi cu cruce roșie în calendar era mai faină decât vacanța, căci însemna pauza de la muncă, mai mult timp de joacă – improvizată, cu și din orice, cu cât mai nesupravegheată, cu atât mai bine!

Pentru mulți copii de acum (și nu mă refer la cei prea săraci ca să plece vreodată de-acasă, ci la cei din familii din clasa de mijloc) e fix invers, părintele trebuie să livreze distracție pe bandă, schimbări de peisaj, dacă se poate spectaculoase și, evident, mega-giga-tera de atenție. Mulți tineri din aceste generații vor avea probleme reale în a-și descoperi bucuriile simple, vrând mereu mai mult, mai intens, mai altfel sau, cea mai nepotrivită variantă, cât alții.

Nu zic că e rău să călătorești în fiecare vacanță dacă părinții au timp și bani, că e super fain, doar că obișnuința se instalează repede, iar pe mine mă îngrijorează sincer valul de plictiseală din prezent, de-a dreptul pandemic și care poate împinge spre adicții/extreme. Sper să nu am dreptate și să mai existe copii care privesc pe geam de dragul privitului pe geam.

Un buton… plimbat

Am pus pe-aici butonul „poți susține blogul cu o cafea” de mai bine de un an, dar nu i-am făcut reclamă, de fapt, l-am pitit cât mai jos în pagini – mai vizibil la Flori, că acolo mi s-a sugerat din mai multe direcții că se simte nevoia de recompensare și nu există un mod de-a o face.

În plus, au existat persoane care au dorit să cumpere anumite imagini și am preferat să fac asta printr-o platformă (chestie ocazională, nu-s fotograf, doar s-a întâmplat să fiu în anumite locuri).

Am fost de câteva ori foarte aproape să-l scot. Sunt atâtea cauze caritabile în care cred și particip când pot (de când nu mai sunt salariată, e oribil sentimentul de-a nu mai putea împărți în toate părțile… ), sunt atâtea pagini/newslettere cu conținut grozav, util, pe care le apreciez și le consider superioare blogului meu și care-și merită abonamentul lunar încât mi-a fost și rușine să las butonul să se „vadă”.

Nu vreți să știți cum l-am tot învârtit, să fie, dar să nu fie. (E motivul pentru care îi invidiez pe cei ce-și monetizează conținutul pe internet după ce l-au avut o vreme gratis, îți trebuie ceva putere să treci peste judecata, imaginară sau nu, că și tu/tocmai tu faci acest pas).

Doar Florile m-au convins să-l păstrez – oricât m-aș subestima, știu că am bibilit zile și nopți de-a lungul multor ani. Și facturile blogului mă ajută să-l mențin, dar îmi tot promit, pe post de motivație, că la primul salariu „zboară” (am văzut destul de multe bloguri dispărând în ultimii ani, tocmai pentru că pasiunea de a scrie se reanalizează față în față cu facturile pentru domeniu și găzduire).

Mijloc de poveste, câțiva oameni l-au văzut și l-au apăsat pentru susținere (Ionuț, Oana, Maria, Mihai), dar am avut în această lună premiera unui prim susținător lunar. Nici n-am știut cum să reacționez, dacă mă credeți. Paula, mulțumesc pentru acest sentiment nou, un amestec de stânjeneală și entuziasm 🙏🏼

În mișcare

Strava zice că în luna octombrie am strâns doar 13 alergări cumulate în 135km cu 4100m+ (destul de puțin față de lunile anterioare), 7 drumeții, toate cu Miruna (38km) și o ieșire cu bicicleta, alta decât cele la magazin pe care nu le contorizez. Mi-am propus să-mi las corpul cu totul să se odihnească, dar nu prea mult, că prea încep să scârțâie diverse, iar mișcarea le menține… unse.

*

2 octombrie, drumeție cu Miruna în Alpstein, zona Schwägalp (9km, 370m+). Cât tati și unchiu au ajuns pe Säntis și s-au plimbat pe creasta Lisengrat (v-o recomand, dacă vă plac înălțimile), eu și Miruna am făcut un circuit prin zona pastorală a Appenzell-ului. Inițial voiam să urcăm până pe Kronberg, dar cum peisajul era dominat de pâclă, iar Miruna nu mai voia urcare, am preferat să folosim energia pentru cocoțat pe bolovani.

*

22 octombrie, drumeție cu Ursăria Helvetica (mini grupul nostru) în Alpstein la cascada Thurwasserfälle și lacul Gräppelensee (9km, 300m+). Drumeția în care am trecut la hainele groase, dar parcă nu destul de groase, astfel că am vânat fiecare loc atins de soare.

Lenevitul pe banca de lângă lac, copiii hrănind ariciul de pluș cu iarbă și o recoltă bună de măceșe pentru la iarnă, sunt câteva dintre amintirile ce mai pun o bifă pe harta muntelui de lângă casă.

*

28 octombrie, alergare montană cu Ștefan în Alpstein, în zona cabanei și telecabinei Staubern (14km, 1440m+, 3h, strava). O tură pe cât de simplă în cifre, pe atât de grea. Urcarea, un vertical cinstit de 5km cu aproape 1300m+, m-a cocoșat de-a dreptul, parcă nu mai reușeam să merg drept 😀

Nu am apucat să ne relaxăm un pic pe „platul” crestei spre Saxerlücke, ca apoi să coborâm foarte abrupt. Prin urmare, cvadricepșii n-au așteptat 24h ca să-și declare febra musculară totală – nici după concursuri nu am avut așa daună.

Din păcate, ca și la ultimul concurs vertical, durerile de urechi au apărut de cum s-au prins că urcarea e intensă și continuă. De data asta n-a mai fost așa frig și excluzând factorul altitudine mare (totuși, e vorba de trecerea de la 500m la 1800m și nu cu avionul), mă gândesc că am rămas cu ele sensibile după sinuzitele din ultimii doi ani.

Oricum, e dezarmant sentimentul că expresia „cât m-or ține picioarele” se transformă în cazul meu într-una cu… urechi 🙁

*

29 octombrie, plimbare cu Ursăria Helvetica în cantonul Graubünden (Grisunilor, cel mai mare și singurul trilingv al Elveției), unul tare frumos din ce am apucat să văd eu până acum. Ținta declarată a fost Lacul Palpuognasee (Lai da Palpuogna în retroromană), dar adevărata excursie a fost drumul până acolo.

Galeria ici-colo