Septembrie e luna în care au venit prietenii. Trei zile de care nu mă pot văita că au trecut prea repede, sentimentul dominant fiind de recunoștință și așa vreau să rămână. Septembrie e luna în care, trecându-mi-se pragul, a devenit mai suportabil spațiul acesta unde frământările fără cap și coadă se trezesc înaintea mea și se culcă după mine. Au fost aici, iar dacă ei au fost aici, poate nu sunt nici eu chiar atât de departe…
Am scris și-am rescris câteva paragrafe până să ajung la concluzia că nu o pot face, m-am simțit prea bine în cele câteva zile cu ei, normalitatea a fost prea firească să o pot povesti. Cum acesta e un jurnal despre mișcare, n-am făcut prea multe, și parcă nici să vorbim nu prea am apucat, doar am petrecut timp împreună – tot ce contează ❤️
În alergare… numerele pot fi din altă poveste
Strava zice că în luna septembrie am strâns 19 alergări cumulate în 174km cu 8870m+, iar la nivel de 2023 am trecut pragul celor 2000km. Dacă m-aș simți pe val, m-aș bucura, altfel e doar o cifră și o stare ca de burnout, de la cum mă simt fizic, mai mereu obosită și până la greaua întrebare „eu pe unde mai alerg azi?!?”.
La capitolul concursuri am plusat cu două verticaluri, ambele aducându-mi mai multe semne de întrebare decât bucurii: măcar primul a fost scurt și m-am ales cu un cașcaval, pe când al doilea era să-mi facă cunoștință cu hipotermia… Nu am alergat la crosul orașului, iar asta s-a simțit ca un DNS (do not start), privitul de la geam fiind o experiență nouă și de… nerepetat.
Și cu toate că moralul și motivația nu sunt deloc grozave, de fiecare dată când vreau să alerg, e greu până ies pe ușă ca apoi să îmi regăsesc repede plăcerea. Ego-ul e cel care suferă mai tare din lipsa unui scop, dar trupul se bucură de mișcare și mintea de-asemenea, luând o pauză de la acea Claudie care analizează prea mult și face prea puțin.
Poate chiar „mi-a trecut vremea” sau e doar ÎNCĂ o schimbare pe care trebuie să o „îmbrățișez”, mai ales că trag adesea de mine fără să-mi ofer și grija corespunzătoare.
Zilele cu moț
1 septembrie. Un concurs tip vertical în Dornbirn, Austria: Karrenlauf vertical (3.6km, 500m+). Am fost și anul trecut și îmi place atmosfera fără pretenții de acolo. Chiar dacă am ajuns tot prima la categoria de vârstă (40-50), ca și anul trecut, timpul a fost cu trei minute mai prost (34 minute în 2023), iar la open am fost a unsprezecea.
După primul kilometru, m-a luat durerea în partea dreaptă, în zona ficatului, astfel că m-am chinuit să păstrez un ritm cât să nu mă depășească toată lumea. Chiar dacă mi-am revenit pe final, n-am mai putut recupera. Am rămas cu un gust amar după toată treaba asta, degeaba am venit cu picioarele „pregătite”… Mi-am promis că la următorul va fi mai bine. Aiurea!
2 septembrie. Drumeție cu Miruna și prietenii la Lacul Lünersee (Austria). 10km cu 400m+.
3 septembrie. În sfârșit, pe Säntis și pe creasta Lisengrat, în alergare, cu Ștefan și Lorenzo. După aproape doi ani de stat în zonă, am „bifat” și eu cel mai înalt vârf din Alpstein. Nu regret că am amânat, am prins ziua perfectă și m-am bucurat de traseu (adesea se vine în Alpstein pentru Pasul Saxerlücke, însă parcurgerea Lisengrat mi se pare mai spectaculoasă).
9 septembrie. O scurtă plimbare în familie la Rheinfall sau cum să descoperi că Rinul are cascadă după ce trece prin Lacul Constance (Bodensee).
16 septembrie. O tură solitară de alergare și drumeție rapidă prin munții din Liechtenstein: creasta Drei Schwestern – Fürstensteig, ce se vede mereu de pe Valea Rinului (28km cu 2000m+) ca un „biscuit popular”. Va urma un jurnal dedicat, traseul întrecându-mi așteptările.
17 septembrie. Drumeție cu Miruna și prietenii la Lacul Wildsee (Pizol). Încă un loc „unde merge toată lumea”, dar nu mai puțin fain din cauza asta.
24 septembrie. Al doilea concurs de tip vertical al lunii, Chäserrugg Berglauf (8km, 1350m+). Un traseu frumos, în care am urcat până am dat de prima zăpadă a acestui sezon. Din păcate, am făcut suficiente greșeli cât să „merite” o postare separată, cât mai analitic scrisă.
De data asta m-am simțit atât de bine la start încât am avut un ditamai șocul când după vreo doi kilometri au început să mi se înfunde urechile și să mă doară foarte tare încât trebuia să încetinesc ca să nu-mi „bubui capul” cu fiecare respirație. A fost oribil, mi-am revenit oarecum pe final, dar cu senzația că și dacă nu m-ar durea nimic, mi-ar cădea o creangă în cap și tot mi s-ar întâmpla ceva nasol la un concurs…
Galeria ici-colo
Multumesc pentru interesantele articole, care ma fac sa ma simt de parca as lua parte la aceste drumetii si sa ma bucur de maretia muntilor, de culorile peisajelor si de gingasia florilor !
Cu stima si respect,
T Gorunescu
Mulțumesc și eu pentru feedback!
Foarte frumoase pozele. Elvetia este intr-adevar superba. Insa, ca sa fiu sincer acum, din ceea ce ai scris pare ca nu prea iti gasesti locul pe acolo desi a trecut deja ceva vreme de cand esti in Elvetia. Stiu ca nu este bine sa dai sfaturi insa poate ar fi mai bine sa te gandesti bine de ce esti in situatia asta si cam ce ar fi de facut.Spun asta pentru ca anii trec repede si timpul nu va mai putea fi dat inapoi….
Adevăr grăiești… Locul nu cred că mi-l voi găsi curând, dar decizia e asumată. Dar nici nu sunt omul care să evite subiectul sau să spună „sunt bine” doar ca să evite astfel de observații perfect legitime. În decembrie fac doi ani de Elveția, nici mie nu-mi vine a crede, astfel că trecerea timpului mă presează și mă frustrează: ce-am făcut în acest timp?!?
Și nu doar asta, trăim și într-o societate unde atâția oameni „evoluează” încât e greu să îmi spun într-una că nu trebuie să mă compar cu alții, că eu sunt eu și alte cele. Pe de altă parte, realizez că cei care „nu reușesc în viață” nu spun/vorbesc/scriu despre asta, deci aflăm doar reușitele și ne… amăgim. Că se poate. Că poate fi grozav. Că toate bulshit-urile de dezvoltare personală funcționează. În realitate, unora le iese și cu ochii închiși, altora nici dacă sapă cu unghiile 🙁 Așa a fost viața dintotdeauna.