August s-a dovedit cea mai intensă lună a anului. Am umblat, scris, simțit mult. De parcă au trecut două luni (sau două lumi), nu una. Sfârșitul verii, pentru că în Altstätten, e definitiv dusă, m-a înfrigurat cu cele unsprezece grade și m-am panicat: eu, încotro?
Miruna a început clasa întâi pe 14 august și școala pare minunată, o continuare a jocului și-a copilăriei printre litere și cifre ce se arată răzlez, fără să se impună ca o schimbare majoră. Așa am realizat că eu chiar am nevoie de una, de o direcție, un plan, un job, de oameni; rutina de-acum plus ce scriu, simt, cât alerg, ce munți văd, ce doruri îndur, nu-mi mai e de-ajuns.
*
Acest jurnal este o continuare a celui din iulie, În zodia vacanței (în Italia – la mare, în Elveția – drumeții pe lângă Matterhorn, în România – axa București – Gorj).
Vacanța „Mare”, de doar cinci săptămâni, s-a transformat, ca și anul trecut, într-un „tur de forță” (mai ales pentru CFR-ul ce ne-a purtat prin țară, pe caniculă – mare încercare!).
Mult așteptatele zile la Brașov au însemnat reîntâlnirea cu apartamentul nostru (acasă al meu și-al Mirunei) și cu prietenii, un concurs în Făgăraș, un apus pe Tâmpa, o coborâre din Postăvaru, o revedere cu fetele și gașca de pici în centru. Nu Tot, dar Mult.
Întoarcerea în Elveția mi-a readus aminte că în alergare sau orice altceva, pauzele înseamnă s-o cam iei de la capăt. Și încă mă străduiesc cu asta, deja sunt apuse lunile de antrenament sistematic (s-a dus naibii?!?), dar măcar am putut s-o fac!
*
Strava zice că în luna august am strâns 18 alergări cumulate în 189km cu 7900m+ (față de 118km în iulie e clar un progres). Cu încă 15km în drumeții și 32km pe bicicletă se încheie un nou bilanț modest, pe care îl salvează bucuria de-a alerga un concurs acasă, în Carpați.
*
1 august. Ajungem la Brașov, eu și Miruna și, după ce facem turul casei, urcăm la un apus pe Tâmpa. Rar am văzut-o să urce cu atâta entuziasm, bucurie, regăsire. Apoi, de mână, am alergat împreună la vale, de pe vârf până la scara blocului. Neașteptat pentru ea, neprețuit pentru mine. 5km de fericire.
3 august. O alergare de dorul potecilor dragi de sub Tâmpa. Mulțumiri lui Radu care a stat cu Miruna la o pictură, cinci, zece. Iar seara, o plimbare la Holbav, pentru un apus care a întrecut așteptările…
5 august. Singura cursă de acasă de anul acesta, Berivoi Race din cadrul Făgăraș Rocks! (20.5km, 1350m+). Alerg cu sufletul, fizic sunt praf – trec prin toate tipurile de dureri care mă încearcă, dar nu mă înving/conving s-o las mai moale. Ajung a treia fată. Bucuria e completată de socializare și de feedback-ul primit pentru blog: lumea încă citește ce scriu (mulțumesc din suflet că mi-ați spus!). Deci nu am plecat cu totul.
Mulțumiri Alinei și lui Andrei pentru compania unor zile „ca pe vremuri”, mai ales Alinei care a și avut-o în grijă pe Miruna cât am alergat. Jurnalul e la dospit.
6 august. În sfârșit, cu Mike pe munte. Dar nu ca pe vremuri, noi două cu orele prin Bucegi sau Crai sau Făgăraș, ci cu copiii. Urcăm cu gondola în Postăvaru și coborâm cu pauză la cabană pentru prăjiturile casei. E altfel de când suntem amândouă mame de țânci de șase ani. Auzi des, poate prea des, mami! mami! chiar și când au parteneri de joacă. Timpul ne va reveni, poate, când vor crește, deși senzația acută e de împuținare continuă.
7 august. Plimbarea prin centrul Brașovului cu prietenele Paula și Rose și copiii, cu Radu și Marius. Ne prinde noaptea în parcul central cu joaca celor mici și povestirile noastre de părinți. A fost incredibil că au putut exista acele două-trei ore. Uite, dacă aș fi credincioasă, așa aș vedea intervențiile divine, ca momente de răgaz, când ești lăsat în pace să fii tu însăți cu oamenii dragi.
***
10 august. Revenim în Elveția. Mă tem de o nouă pleiadă de promisiuni pe care mi le tot fac, de zbateri pe care le voi abandona. Reîncep să alerg și e greu, foarte greu, motivația e mai bleagă ca mușchii… Reîncep să învăț, nu mai am ritm. Din septembrie reiau și germana cu Natalie (în link e lista de grupe disponibile, eu am ajuns la B1.2, yuhuu!).
13 august. O mini drumeție cu Monica, Ștefan și Victor. Cam cald, dar cu mure. Locul e aproape, dar cumva surprinzător, Fünfländerblick, adică o privire spre cinci land-uri/regiuni din trei țări (Vorarlberg, Bayern, Baden, Württemberg și, desigur, Elveția).
14 august. Prima ei zi de școală. Am însoțit-o amândoi. „Ceremonia” a fost o întâlnire simplă, într-o sală: douăzeci de copii, două învățătoare și părinții în ținute lejere. Am primit informații, copiii s-au dus în clasa pe care am vizitat-o și noi. Nimic din ce-ar putea să amintească de începuturile noastre. Nu uniforme, nu bănci aliniate, nu flori, nu manuale, nu mame emoționate. Creioane colorate, jocuri, pahare și periuțe de dinți cu numele copiilor deja scris.
Și nu, școala nu „a lovit” în forță a doua zi și nici după două săptămâni. Același program ca la grădiniță (7:55 – 11:35) cu zi de mers la pădure sau la bazin, zi de sport, ore de meșteșugit (lucru manual, dar mai mult cu textile). Merge singură. Marțea și vinerea se reîntoarce și după-amiaza, 13:30-15.10, pentru joacă sau muzică sau bibliotecă. Rucsacul e mare, că așa e moda, dar în cele mai multe cazuri conține doar cutia gustării de la ora zece (znüni) și caietul, foarte subțire, cu tema.
A învățat două litere în trei săptămâni: O și A. Literele lor de mână se apropie de cele de tipar, nu-și bate nimeni capul cu prea multe bastonașe, cârlige și proptele. Cu cifrele a ajuns la patru. Temele sunt puține, de trei ori pe săptămână, de scris câteva rânduri, de desenat sau pe tabletă, sub formă de joc. Pe cât posibil, să nu intervină părintele, ca cele două profesoare să aibă o imagine clară a nivelului copilui: să-l ajute corespunzător, suplimentar, sau să-i dea mai greu de făcut. Eh…
Mirunei îi place, e încântată. Germana ei e mai bună ca a mea. Toanele ei, de peste vacanța ce n-a decurs fix cum își dorea, atât de exasperante toane, par deja duse. Probabil se temea de noua etapă, probabil i-am transmis noi (subliminal, genetic?), că școala e capătul copilăriei. Se pare că nu există o astfel de presiune, ci un curs normal al lucrurilor. A fost un declic și pentru mine, că am rămas singura din familie fără un curs…
16 august. Particip la un concurs/eveniment local organizat de un club de alergători amatori, MILA Schwamm-Lauf. Ajung a patra la capătul a 8.5km cu 680m+ (doar la deal, cu start la fiecare 15 secunde, mai mult o întrecere cu tine însăți, greu să știi cum stai față de ceilalți).
Nu socializez pe cât de mult mi-am propus, poate data viitoare. Sau poate chiar mă înscriu în MILA, adesea simt nevoia de apartenență la ceva, fie și un club de alergare, dar vreau să vină din suflet, nu pragmatic, cerebral, nu că am nevoie…
19 august. Poate cea mai vie zi din augustul elvețian. O tură solitară în Alpstein, la amiază, care s-a transformat într-o mini aventură nocturnă (25km, 2270m+). Și care va rămâne în memorie ca prima zi când am văzut ibex pe munte. Și nu unul, ci o întreagă turmă pe care am sfârșit traversând-o cu ceva emoții (se pare că ei nu se retrag, ca caprele negre).
26 august. O alergare lungă cu Ștefan (34.5km cu 1650m+), de la bloc până pe vârful Fähnerenspitz și retur.
Înainte să se dezlănțuie de tot potopul peste Alpi, „iadul nămolos”, să se umfle toate apele, inclusiv Rinul, să scadă dramatic temperaturile. De la 30+ la maxim 11 sau 13 grade ziua, e ceva! Și nu ceva de dorit. Sigur că or să revină zilele plăcute de toamnă, dar e clar că pentru mine schimbările line sunt de preferat.
În loc de încheiere
Foarte frumos augustul tau si ma bucur ca ati ajuns si prin Brasov-ul care va incarca atat.
Sa stii ca postarea ta cu volumul de km pe luna si faptul ca spui ca ai alergat putin m-a facut (ca intotdeauna) sa calculez cat alerg eu pe luna…mi-e jena 😀 daca ajung la 100 sunt multumita, insa din pacate, uneori scade dramatic si sub 100. Imi dau seama ca face parte si din alegerile pe care le fac, respectiv aceea de a face alte chestii si a gestiona timpul mai bine sau mai prost.
Cat priveste drumul, eu zic c-o sa ti se arate. Un bun prieten al meu s-a mutat acum 5 ani in Franta, sotia lui a obtinut un job acolo si au decis sa plece. Lui i-a luat aproape 4 ani sa invete franceza ca lumea si sa-si gaseasca drumul. Imi dau seama acum ca si-a gasit drumul si e bine pentru ca ne-auzim mai rar, insa ma bucur ca acum stiu ca vine cu multumire pentru el. Aaaaa si nu e drumul pe care il vedea pentru el cand a plecat 😉 Sunt convinsa ca si al tau se va arata
Augustul ăsta m-a trecut prin toate stările, și mereu e greu când mă întorc aici, deși rutina ajută cumva, sadic, dar ajută. Cu toate că nu am cine știe ce program, iar asta îmi permite să mă uit aiurea pe pereți…
Iulie a fost și la mine o lună cu 100km strânși din te miri ce și s-a cunoscut, la concurs la Berivoi parcă eram prima dată la o cursă peste 10km… însă acum sper să-mi revin. Nu să strâng 300km pe lună, dar ar fi ideal undeva între 150-200 (asta ar însemna să am și motivație, de orice fel!)
Tu, pe de altă parte, cred că ieși mai des la drumeții (rapide) cu trupa, iar astea mi se par mai de preț decât tempo-urile pe luncă 😀
Cu drumul… ce să zic, sper să-mi croiesc unul, indiferent care. Eu chiar îmi doresc să schimb macazul, însă inspirația m-a părăsit. Dacă nu ai un vis abandonat din tinerețe, e foarte greu să redescoperi ce-ți place…
Și eu am astfel de visuri, abandonate, dar nu mai cred în niciunul 🙁
In privinta scolii pentru noi pare ceva ciudat ca scoala sa fie un loc chiar relaxant pentru cei mici. Asta si poate ca venim cu propria experienta de viata, pe vremea noastra clasa 1 fiind perceputa ca o chestie dura si stricta. Imi aduc aminte cum in unele zile,invatatoarea ne punea in banci cu maiinile la spate sau chiar mai dadea o palma vreunui copil, lucruri de neimaginat astazi. Poate si de asta am ramas cu imaginea unei scoli neprietenoase in minte.
@Călătorul: fix așa, amintirile noastre conțin multă strictețe, uniforme, stat în bănci cu forța, caligrafie exagerată, frica de teme (să nu strici caietul, să nu trebuiască să ștergi) și de note mici etc.
Aici copiii se duc relaxați, îmbrăcați comod, mai degrabă de tăvăleală/joacă că pauza de la ora 10 este afară, indiferent de vreme, și copiii chiar zburdă câta-i curtea.
„Matematica și germana” (deși sunt caiete cu Litere, Cifre, Logică etc.), dar e greu să le zic așa, sunt inserate printre orele de lucru manual, de muzică sau sport, astfel că cei mici nu le percep ca pe niște materii principale sau mai importante ca restul. Cred că nici nu vor realiza când vor învăța să scrie și să citească 🙂
Asa este. De aici si parerea multor conationali ca „afara nu se face scoala”. Da, nu se face scoala ca pe vremea noastra insa nici nu trebuie sa fie asa. Invatamantul romanesc a urmat modelul rusesc incepand cu anii ’50 iar mai inainte, in perioada interbelica pe cel occidental insa de moda veche. In plus la noi se incuraja o competitie prosteasca intre copii, cu note citite so comentate public in fata clasei.