După jurnalul Când copiii încep să urce munții pentru care am primit multe mesaje și impresii pozitive, m-am hotărât să consemnez pe blog mai multe dintre ieșirile cu Miruna. De data aceasta nu mă simt atinsă de inspirație, ci doar mânată de exercițiul scrisului.
Sâmbătă am ieșit ca fetele la picnic în pădure: izopren, apă și rondele de orez. Ea s-a odihnit după urcuș, eu am făcut yoga, stretching și alte scălâmbăieli, adică sport pe loc în jurul ei. De cum a priceput că mergem la pădure, a întins pasul la drum, hotărâtă să fie prima. E fie-mea.
Locul ales a fost perfect, și cu umbră și cu soare, nici ascuns, dar nici la drumul mare. Nu știu când a trecut o oră jumătate… Am râs, am cântat, ne-am făcut poze una alteia.
În drum spre casă, ne uităm cu scop educațional în fundul unui canal de colectare descoperit – exemplu de cum se poate face buba când nu ești atent pe unde mergi. Miruna însă se canalizează pe ideea că nu are capac, de ce nu are capac, cine a luat capacul. Hoțul? Hai să prindem hoțul să pună capacul la loc!
Și a început să alerge după hoțul imaginar, cu strigăte cu tot (hoțulee, unde ești! Stai hoțule, dă capacu!), și s-a mai oprit, cu greu, după vreun kilometru. E drept, potecă de pământ, relativ plată, dar totuși: un kilometru. Abia ce-și mai trăgea sufletul câteva secunde când dădeam prioritatea celor pe bicicletă. Apucasem să o învăț că atunci când întâlnim o piatră sau o rădăcină, pășim, sărim peste, fără să ne oprim să ne potrivim pasul (cum potrivesc fotbaliștii pașii înaintea pasei în loc să șuteze, în fine!).
Mi-a plăcut mult genul ăsta de ieșire, fără crize de bebeluș sau de răsfăț și abia aștept vara, să urcăm până la râu. Zic vara pentru că se lasă sigur cu bălăcit și umblat desculță, ori aici apele-s reci, nu se încurcă.
Duminică am ieșit toți trei pe două biciclete… în colțul nostru de Răcădău. Prima ieșire în trei de când cu restricțiile (eu am insistat pe ideea de a nu aglomera vizual strada așa cum unele familii reușesc…) și prima mea ieșire pe două roți pe 2020 (anul trecut am pedalat doar o dată, sper să ridic blestemul anul ăsta).
„- Mirunaaa, fac selfie!” Să fim serioși! nu poți distrage atenția unui copil care e fascinat de apă 😀
Mirunei i-a plăcut mult experiența, mai mult ca anul trecut când voia să se dea jos doar ca să vrea înapoi în scaunul de copil. Acum a chiuit, a vrut prin pădure, a vrut viteză la vale și n-a vrut acasă. 13km care au trecut foarte repede și plăcut. Se prefigurează ceva ture în stilul ăsta, iar dacă includem și picnicul pe pătură, putem umple o zi întreagă și aduna mulți kilometri împreună.
Interesant e că și mie mi-a cășunat pe dat la pedale, dar încă nu știu dacă e o fază sau se va confirma, dacă îmi iau o bicicletă mai ușoară sau scot la iveală biciclista idealistă din mine și ignor echipamentul. Citând-o pe Miruna: „vedem! ‘ai să vedem”.
Bonus pentru cei care ați ajuns la final, un cântecel al Adei Milea cu care ne distrăm în ultima vreme (pentru adulți, dar prinde și la copii):
Am fost incantata, mi-am adus aminte de ai mei cind erau mici, acum 45 de ani
Mai toți copilașii sunt la fel, îi bucură natura și să cotrobăie prin ea, să privească apa, să adune bețe, conuri. Nu se feresc de murdărie, nu văd atâtea pericole ca noi adulții. Apoi… încep să ne imite și copilăria rămâne în urmă.
Sunteti fantastice amandoua. :))) Spor maxim la pedalat va dorim. Imbratisam cu drag,
Începem să ne distrăm împreună… când plecăm de-acasă 😀
O îmbrățișare strânsă și de la noi, fără 1.5m distanțare socială :*