[jurnal covid-19] Când copiii încep să urce munții

Pe blogul mamei ei, Miruna are o secțiune dedicată. Cândva, va fi poate dezamăgită că am scris prea puțin despre ea sau, dimpotrivă, că am scris prea personal. Eu cred că am scris echilibrat și îi dăruiesc niște amintiri cât mai apropiate de adevăr, nu îndulcite de trecerea timpului și de puzzle-ul pozelor. Ferindu-mă de obișnuința zilelor cu un copil mic (vesele, agitate, plictisite, enervante, istovitoare etc.), am pus deoparte în jurnal momentele speciale. Mai ales atunci când suntem doar noi două și eu uit să-i fiu mamă, ci parteneră de umblat câmpii.

Miruna a fost de mai multe ori pe munte, de fiecare dată a fost (și) cărată, fie în sistem de purtare, în rucsac de drumeție, cu sania, pe umerii lui tati sau în brațele mele. De data aceasta ceva s-a schimbat și o nouă etapă începe pentru amândouă. Cu sau fără coronavirus.


Dragă Miruna,

Pe măsură ce zilele de izolare s-au adunat, nu ai prea mai vrut afară. Când ieșeam pe lângă bloc, vorbeai intenționat tare să iasă lumea la ferestre să te vadă – la doar trei ani jumătate neuronii lucrează intens la corelațiile legate de atenție. Orice fel de atenție.

Te-am dus pe scurtătura de lângă noi ce urcă drept pe Tâmpa. Dar noi n-am urcat sus pe munte cum ai fi vrut și ai tot cerut, am stat în pădure, am măturat poteca, am construit turn din bețe, am cules flori de ziua bunicii, ne-am împrietenit cu bondarul de pământ, am traversat cu grijă peste drumul furnicilor, am îngropat schelet necunoscut de insectă.

Când ți-am zis că urcăm doar până la copac, n-ai urcat mai sus. Când ți-am zis că de la mașina roșie ne întoarcem spre bloc, te-ai întors. Ți-am setat limitele decibelilor, limite de spațiu, limite tactile.

Te-ai obișnuit cu microbul „acononona virus” în mini viața ta fără colegii de grădiniță, fără educatorii ce te făceau fericită, fără drumețiile în trei când tati obișnuia să te care pe umeri, iar cu mami alergai la vale de mână, fără ieșitul în parc cu bunica sau la desenat cu creta pe trotuar.

Probabil te-ai schimbat și tu cum ne-am schimbat și noi adulții, dar văzându-te în fiecare zi e greu să spun anume ce, făcând distincția de toanele vârstelor prin care treci și care vin la pachet cu de toate.

Dar sâmbătă pe la zece te-am scos pe-afară și nu ți-am mai spus nimic despre unde mergem, cât stăm, care sunt regulile. Probabil m-ai văzut pregătind rucsacul și ai înțeles. Ai cerut să porți rochie și nu am zis ba. De când am ieșit din bloc, ai mers voinicește. Ai urcat scări, ai urcat o potecă foarte înclinată cricindu-mi: „eu urc sigură, da?”, „Nu-mi da mâna!”, „Veeezi? Eu merg depede ‘ingură”.

Pe copacul căzut, al limitelor noastre, te-ai așezat să te odihnești puțin, apoi ai reluat urcarea. „Eu sunt pima, da?”. Am mers tăcută în urma ta filmând. Te-ai împiedicat adesea proptindu-te cu palmele de praful potecii neplouate demult. „Vaai, ce gheu e! E gheu!”. Te-ai ridicat și ai ajuns în drumul ce înconjoară plat și accesibil Tâmpa dinspre Răcădău.

Haidee! Vii?”. Pornisei deja mai departe mergând hotărât la mulți metri în fața mea. Nu ți-am zis unde să te oprești și nu te-ai oprit. Am început să mă întreb câtă energie să mai și ai! Obișnuința mersului zilnic întreruptă de #stămAcasă trebuie să-ți fi redus exercițiul muscular. Tu? nuuu, ai început să alergi!

Bună zâua!”, ai salutat cu glas tare pe aproape toți cei întâlniți făcându-i să zâmbească larg – nici măștile nu pot să ascundă un astfel de zâmbet!

De câte ori m-am oprit, o dată chiar să te testez ce faci, tu ai continuat să mergi înainte, întorceai capul, îmi făceai semn cu mâna să te urmez și știai că te voi urma. Altădată aș striga „așteaptă!”, acum am învățat din hotărârea ta că ai nevoie de acest moment al tău. De răzvrătirea ta, de puterea ta.

Pe lângă barieră ai trecut fără să te oprești la joaca cu pietre ca de obicei. De aici începe urcarea până spre Șaua Tâmpei, un drum pietros cu câteva serpentine și o înclinație ce crește pulsul chiar și celor antrenați. Încă n-ai cerut să mergem de mână, abia te-am momit să facem câteva selfie-uri.

*

„Miruna, vrei să mergem afară? Hai, mergem acolo sus pe câmp, pe iarbă, în pădure!”
„Pe munte?”
„Nu mergem pe munte că nu avem voie cu microbul ăsta, e prea departe”
„Eu veau pe munte”
„Hai că e frumos și în pădure”
„…”

Dialogul acesta cu ceva modificări l-am avut cu tine de câteva ori. Uneori s-a terminat cu „nu mai veau deloc afală”. Azi te-am lăsat liberă și tu ai ales: munte.

Am făcut pauză la pietroiul scris cu vopsea roșie. Mi-ai acceptat mâna și oboseala a început să te încerce după aproape doi kilometri intenși. Sinceră să fiu, nu te-am crezut în stare. Ba chiar am început să cred că va fi primul tău urcuș în Șaua Tâmpei fără ajutor (vreo 170m diferență de nivel de la noi de la bloc).

Când mai era o serpentină până în Șa, una dintre cele mai ușoare, te-ai apucat să te joci în măcinatele ace de pin. Ai făcut tort ornat cu pietricele și conuri de pin. Apoi ai găsit o coajă de pin și ai zis că e telefonul tău. Imediat s-au strâns patru telefoane. Rochia, ciorapii îți erau plini de praf și ace și frunze tocite de la tăvălitul pe jos. Dacă ai știi tu ce purcică am fost eu când eram ca tine, delicata mea 😉

Ai țipat plângând la apropierea Almei, o cățea mare, albă, iubitoare de copii, dar mai ales de scoarță de copac – ți-a luat una dintre cojile de pin și a început să o mestece. Puteam să jur că o va scuipa! Tu te văitai „telefonu mieu! îmi papă telefonu” pe când eu nu încetam să mă mir: Alma a înghițit-o cu totul. Te-ai calmat și ai încercat să o mângâi, cu o mână o chemai la tine, cu cealaltă o alungai.

Mi-am dat seama că nu vei mai continua până în Șa. Ți-am promis fluturi mai frumoși ca cei întâlniți deja, băncuțe, mușuroaie de cârtiță, dar acum aveai telefoane și băț și promisiunea alergatului la vale. Am renunțat la ambiția Șeii învățând de la tine ce e libertatea: să evadezi, să gonești, să te oprești unde aparent nu-i nici o miză, să schimbi planul, să accepți oboseala, să te prostești, să râzi zgomotos sau să spui matur când îți julești genunchiul „am mers departe, mami, am mers departe”.

Pe coborâre am făcut pauză de socializare cu niște prieteni ițiți de pe o potecuță din pădure (cu păstrarea regulamentară a distanței… ah, ce bine e să mai schimbi o vorbă și cu alții!), dar probabil vei reține praștia lui Vlad și că sigur vrei și tu una.

Fără să te conving de ceva, ai continuat drumul spre casă. Alergând, făcând pauze, căzând și ridicându-te, văitându-te demn. Am coborât pe o altă scurtătură mult mai abruptă și ai ascultat, cum nici unii oameni mari nu sunt în stare, cum să pășești, cum să abordezi o astfel de potecă devenită tobogan la vremea pandemiei…

Comparându-te cu tine cea de fiecare zi petrecută în casă, în drumeția pe Tâmpa ai fost altfel. Ai simțit încă de la început că te voi lăsa liberă și ai ales cum să fii liberă. Poate mulți vor spune că mama ta bate câmpii, că ai doar trei ani jumătate, ce știi tu despre libertate, despre alegeri, despre ce te face fericită, dar eu știu cum ți-am mers doar pe urme, cum tu ai dat direcția, ritmul, cum singura mea grijă a fost de-a nu te lovi (prea tare). Am văzut în tine ceea ce taică-tu vede în mine: potențial 😉

În loc de încheiere, aș vrea doar să ții minte – memoria selectivă are rostul ei – cum îmi spuneai uitându-te la umbra ta lângă a mea: veezi? am chescut mare!

7 Comentarii

  • Ce frumos ai scris Claudia.
    Micuta printesa descopera lumea, astea sunt amintirile care raman. Andrei al meu e mare acum (doar 23 nu prea mare) dar mi-l amintesc asa in fata blocului catarat pe o macara cazuta la pamant, cu o stralucire in ochi de ziceai ca a castigat la loto. Ar fi pacat ca si copii vremurilor astea sa nu guste din placerea libertatii cu care noi am crescut.
    Good job, bravo!

    • Din ce văd de la geam și din ce mai găsesc când ies afară, cred că mulți dintre copii au redescoperit, din disperare sau de dor după atât stat în casă, joaca afară. Am găsit căsuțe din bețe construite pe câmp, săpături pe poteci, șotroane pe trotuare, curcubeie pe ziduri 🙂

    • Voi nu v-ați mutat la țară? Parcă am văzut o poză cu toți picii într-o curte 😉
      Așa bună era o curte în perioada asta!

  • Nu stiu daca Miruna e o delicata (partial este), dar poza aia cu rochie, ochelari si codite merita un like.

    • E delicată față de cum îmi aduc aminte de mine, copil de țară veșnic murdar.
      Dar după orele astea de cumințenie, are deja trei zile de sălbăticie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.