[jurnal covid-19] 1-14 Mai. Fiecare răbdare cu nerăbdătorul ei

Cu acest capitol cred (sper!) că se încheie tipul acesta de jurnal.
De mâine nu plec nicăieri, fac tot ceea ce am făcut și azi. Mai puțin o declarație, care oricum nu mă deranja prea tare.
Zilele lunii mai au trecut foarte repede și prea puțin diferit. Serviciu, copil, mișcare, mult privit afară, multă cafea.
Aveți grijă de voi. Voi de voi. Unde voi suntem tot noi.

---

Continui numărătoarea de la postarea lunii aprilie din seria [jurnal covid-19] începută în… martie.

63.
(Luna mai a și sosit)
Ploile ne-au risipit;
Iarba crește,
nu ne vede,
Codrul cântă,
nu ne-ascultă,
Pe poteca neumblată
timpul nu ne mai așteaptă…

Ploile ne-au risipit.

64.
Mi-am luat o supradoză de mișcare pe verticală, am urcat în posomorâta primă duminică de mai cât de sus s-a putut aproape de casă. Releul de pe Tâmpa e în dreptul blocului, noaptea când amuțește orașul aud cum fâlfâie drapelul.

Pe Trepte erau excremente proaspete de urs, ziua la amiaza mare. Să mă-ntorc?!? Nuu, înainte cu tot cu frica… Nu m-am întâlnit cu nimeni înafara florilor și-a bondarilor ocupați să-și încarce picioarele de polen în ciuda ploii iminente.

Natura merge mai departe fără noi și pare să-i meargă atât de bine! (mai puțin în locurile unde au fost incendii provocate de curățenia de primăvară sau unde tăietorii de lemne își fac de cap în lipsa celor care i-ar putea observa și denunța… )

65.
E 4 mai și Iohannis a anunțat relaxările de după 15 mai – rezonabile, dacă mă întrebați pe mine.
Primele gânduri:
– mai am treburi de făcut pentru care doar în izolare se găsește timp;
– bunica va reveni la București, iar noi rămânem în același regim: serviciu de acasă cu copil de trei ani;
– oare cât de departe pot ajunge pe bicicletă?!? pe jos știu, până pe Postăvaru. Dar singură?!?…

66.
Când restul lumii va ieși din depresia de grup că se termină izolarea și o vor apuca în toate direcțiile, eu abia o să mă așez, solitar, în monotonia vieții de dinainte, din timpul și de după restricții. Pentru unii dintre noi, mai ales pentru mame: tot aia.

Ca de obicei, după lamentarea mea pe grupul intern al pinguinilor brașovenilor, prietena Mike a pus umărul la ridicarea moralului. Se vor găsi soluții, numai să fiu eu mai organizată… Organizată. Or-ga-ni…

67.
Culmea e că după atâta izolare (e drept, în familie), mă apucă un dor de ducă solitar de nu-mi explic!
(Curajul, să-mi redea cineva curajul!)

68.
Nu pot înjura anumiți politicieni ticăloși că nu e loc de iresponsabilitatea concetățenilor! Cum să ai pretenții de la aleși, dacă mai tot ce mișcă, râul, ramul, e de blamat! Atâta prostie și precipitare și disperare și dedare la ilegalitate încât am momente când aș putea pleca într-o țară cu o limbă imposibil de înțeles ca să nu mai aud ce rostesc oamenii fără să gândească…

69.
Acasă sau la birou, tot aia. Doar cerul e altfel în fiecare zi.

70.
Într-un miez de noapte scrisăi ditamai polologhia pe facebook. Status despre ce cred eu legat de 15 mai. 80 likes, 7 shares. Doar cu pozele în care apare Miruna ating așa „aprecieri”. Ca o concluzie, sper ca cetățenii moderați în păreri și apucături să fie majoritari.

Dacă până acum am avut sau nu senzația că suntem pe cont propriu, după 15 mai chiar vom fi sigur pe cont propriu și nu vom putea, moral!, să înjurăm nici măcar politicienii, pentru că se va datora fiecăruia în parte prin tot ce vom face sau nu.

În perioada asta cu starea de urgență am aflat, deși clar nu îmi doream, ce fel de oameni sunt cei din jur, fie că e vorba de vecini sau de prieteni de pe fb sau de români în general.

Pentru că impresia generală e una dezamăgitoare, nu am mai putut să critic politicienii actuali. Ce să mai reproșezi când indiferent de măsuri, bune, rele, românul nu se poate ține de ele pe o perioadă rezonabil de scurtă?!?
Ar putea fi și Isus clonat în fruntea statului și în guvern, la firul ierbii fiecare se crede buricul pământului și interpretează legea cum îi convine și oricât ar primi, vrea un mm în plus!

E plin de extremiști, conspiraționiști, viteji care se fofilează, iresponsabili.

Dacă era o chestie mai nasoală decât virusul ăsta, o mierleam rapid în stilul Colectiv la scară mare. Așa o să suferim punctual fiecare după nenoroc.
Clar nu simt că mă pot baza pe comunitate în caz de ceva, fie că vorbim de pandemii, cutremure, război nici atât!
Cei cu capul pe umeri sunt prea puțini.
Nu vreau să știu cum se simt voluntarii care pun umărul să ajute și se lovesc, mai întâi de toate, de prostie…

Dacă mâine ar ieși cineva să spună că totul a fost un experiment, lecția mi-ar fi învățată. A meritat să stau izolată într-un colț de cartier pentru a afla cum e restul lumii.

Disperarea și interpretarea fiecărui sunet legat de acel 15 mai îmi dovedește că suntem o nație instabilă emoțional pe care nu te poți baza.

Va fi foarte greu pentru cei care avem persoane vulnerabile în familie să ne strecurăm printre „viteji”. Și nu vorbesc de oamenii care au nevoie și trebuie să se reîntoarcă la muncă, că nu ei se fâțăie deja în grupuri toată ziua…

Înainte de amenzi, de starea de urgență, de ăia care „ne țin în case”, ar trebui să fie propria responsabilitate.
Nu e nicio lume nouă, nicio utopie, niciun război modern de inversare a ordinii mondiale (cum visează mulți că se plictisesc în viața lor fără sens), e doar un virus care poate face multe victime dacă nu se iau niște măsuri sau se trage de timp până se iau măsurile.

71.
Am petrecut ultimul weekend dinaintea relaxării pe lângă casă, în ambele zile ieșind cu Miruna afară, sâmbătă am urcat în pădure, duminică am dat ture de cartier pe biciclete toți trei – prima ieșire împreună de când cu pandemia și restricțiile.

72.
Miruna a fost cu siguranță afectată de statul în casă, de monotonie și plictiseală, de lipsa copiilor cu care să comunice și să experimenteze. De vreo săptămână încercăm să îi schimbăm programul și să îi acordăm mai mult timp, atenție, îngăduință. Par să fie ceva schimbări în bine, dar nu semnificative.

Nu știu cum sunt alți copii la trei ani jumătate, dacă toți își provoacă părinții, îi tachinează până la nervi, se auto răsfață (a noastră clar a reușit asta!), dacă mint intenționat, nu mai zic de urlete, țipete și tăvăleli care să răzbată prin pereți până la vecini și, peste toate, somn foarte ușor de nu te poți ridica de lângă ea, multe treziri pe noapte plus trezirea matinală pe care trebuie să o dea tuturor din casă cu năvală în camere trântind ușile de perete.

Dar când plec cu ea spre pădure, devine brusc alt copil, dispar apucăturile de bebeluș nevoiaș și răsfățat și ne înțelegem de minune ca două prietene. Asta e, să se termine etapa declarațiilor și ne mutăm zilnic în pădure pentru o oră de armonie…

73.
Luni dimineața intru în bucătărie, fusesem la alergare plus cumpărături. Miruna, din fața farfuriei cu un ou ochi perfect pregătit de taică-su, mă apostrofează înainte să mă așez la farfuria mea:
– Astea sunt hainele de-afară, de la ale’gat? Da? Da? Schimbă, au mic’obi!
M-am conformat lăsând-o comentând în urma mea.

74.
Am terminat de citit Jurnalul lui Mihail Sebastian. M-a inspirat să visez din nou. Uitasem cum e.

Am alergat o cursă solitară (virtuală, cum le spune acum) pe strada mea, 5km în 22 minute (4min:22sec/km). Binișor. Mai era puțin loc de viteză, dar totuși, am alergat la opt dimineața fără să-mi beau cafeaua. Mintea-mi repetă: efortul susținut în această pandemie nu e recomandat. Dar câți nu știm ce trebuie, dar facem cum ne arde – mici supape care țin moralul sus.

75.
Lumea se agită pe grupurile de munte. Ce e voie, ce nu e voie, de ce așa, scrisă sau verbală, inflamații, așteptări, revoltări.

15 mai vino mai repede că obosim plănuind cum să abordăm restricțiile încă neoficiale!

Opinia mea într-un comentariu din uriașul facebook:

Fapt: în weekend, la barieră în Răcădău, se strânseseră vreo 8 (40-60 de ani) echipați de drumeție, vorbeau de Postăvaru. Veniseră separat și abia ce se grupaseră la adăpostul pădurii.
Despre asta vorbim, despre iresponsabili sau despre cei care încearcă în orice fel să fenteze textul legii. Până la urmă nu facem autorităților o favoare respectând legea, ar trebui să avem singuri atitudinea de grijă pentru cei din jur. Măcar așa ca chestie dacă suntem sceptici din fire.

Eu nu vreau să revin pe munte și să trebuiască să ocolesc grupuri mai mari de 3 persoane pe poteci (cui îi e dor de munte nu confundă drumeția cu socializarea), că de aceea merg pe munte și nu în parc.

Cu declarația de sport individual și însoțit de cineva de-al casei, maxim un prieten din exterior (asta e, purtăm masca în mașină, nu o să murim), mi se pare ideal să reîncepem drumețiile. Cui îi e frică singur, poate să meargă și la distanță de 5m să zicem de altcineva. Până la urmă de ce vrem să revenim pe munte??! Pentru munte. De povestit avem telefonul și fb-ul.

76.
Ultima zi cu stare de urgență și declarație obligatorie: 14 mai. Până la urmă nu mi-e clar câtă libertate e de mâine. Probabil diseară public acest jurnal și gata cu seria dedicată acestui covid.

Nu am planuri pentru weekend, altele înafara alergării clasice pe Tâmpa și o ieșire cu Miruna la pădure. Nimic dramatic.

Și o să continui să povestesc Scufița Roșie aproape seară de seară la lumina lămpii de sare.