Invitație la Obiceiuri Necurate

Primul meu articol pe 2013 e o invitaţie la teatru, la comedie, şi pentru că tocmai am scăpat de apocalipsa meselor îmbelşugate e timpul să râdem sănătos. Eu am fost la piesa pe care vreau să v-o prezint aşa că în schimb, aţi putea să-mi recomandaţi şi voi o comedie (asta dacă nu cumva merg s-o revăd).

De ani buni simt că o comedie bună devine o chestie tot mai rară când umorul facil, vulgar și replicile șablon, previzibile ne invadează de peste tot, mai ales când sunt rostite de pseudo-actori şi actori de duzină scoşi pe bandă de facultăţile particulare sau alte cursuri inventate peste noapte (na! că am dat glas şi primei răutăţi pe anul ăsta!).

Pe 21 decembrie am fost la Bulandra, la o comedie ce merită o recenzie din partea mea, chiar și așa puțin întârziată: Obiceiuri Necurate în regia lui Mihai Constantin (în link găsiţi distribuţia şi câteva poze foarte reuşite din spectacol).

Conform programului teatrului, spectacolul mai poate fi văzut joi, 17 ianuarie 2013, ora 19.00 la Sala Liviu Ciulei (vis-a-vis de staţia de metrou Izvor) şi nu e prea devreme să vă cumpăraţi biletele.

Acum câte ceva despre Obiceiuri necurate.

Când am ales piesa, m-au atras titlul, prezentarea şi afişul, iar faptul că o comedie cu măicuţe ce fac vin la mănăstire se juca chiar în postul Crăciunului mi s-a părut o idee curajoasă la care am vrut să iau parte.

Pe scurt, subiectul: într-o mică mănăstire catolică două măicuţe Philamena şi Augusta se pregătesc să facă vin pe care să-l vândă pentru a face rost de bani pentru mănăstire, lucru pe care îl practicau deja de câţiva ani şi pe care îl ţineau departe de ochii şi ştiinţa stareţei ce se împotrivea la tot ce presupunea licoarea diavolului.

La mănăstire îşi mai fac veacul George – un tânăr administrator, un preot cu mari nevoi de afecţiune şi siguranţă, o măicuţă nouă trimisă „în control”, sora Mary Catherine, cu intenţii pe cât de nevinovate pe atât destinate suspiciunilor celorlalţi,  sosesc şi nişte ziarişti de investigaţie Sally şi Paul ce ajung să se deghizeze spre aş urma planurile şi care îşi au propriile drame (Sally devine sora Mary Mary, Paul va avea încă trei roluri de părintele Paul, sora Paulina şi al cardinalului). Astfel, în universul monahal, închistat, dominat de slăbiciuni umane şi suspiciuni de tot felul, se creează un spaţiu propice devoalării omului de sub sutană care înafara supunerii religioase îşi are propriile trăiri şi ambiţii.

Nu există implicaţii teologice, putea fi la fel de bine orice alt mediu (decât cel monahal) în care omul tinde să ridice dogmele şi regulile deasupra firescului uman uitând că adevărata natură a lucrurilor întotdeauna va ieşi la iveală, fiind doar o chestiune de timp.

Într-un decor cu gravă muzică bisericească şi câteva rotocoale de fum menite să evidenţieze razele reflectorului ca pe raze de lumină sfântă, comedia începe serios şi liniştit ca o dramă şi, în definitiv, fiecare comedie bună ar trebui să treacă pragul unei drame căci nu poţi râde sincer decât atunci când poţi aprecia râsul.

Ritmul piesei creşte odată cu intriga şi punctul culminant, iar mişcarea scenică extraordinară (actorii nu sunt defel împiedicaţi de lungile sutane) accentuează senzaţia dramatică a întorsăturilor şi spectatorul descoperă râsul nu doar din grimasele simple, naturale ale personajelor, dar şi din comicul situaţiilor, din vâltoarea, jocul, nebunia ce iau naştere tocmai în acel decor aparent sumbru.

Actorii, cu puţine excepţii, sunt tineri, jocul lor de scenă evidenţiază încă de la început un suflu nou, original şi asta personal mă încântă (rolurile feminine din comedia românească sunt de cele mai multe ori previzibile, de parcă aceeaşi actriţă ar vorbi pe mai multe voci… poate ţine de şcoala de actorie, habar n-am) şi a constituit un motiv în plus de a promova spectacolul.

Piesa e vie, energică, are multe scene în care spectatorul poate fi surprins de-a dreptul (ca aceea pe care o apropii de cascadorie când o măicuţă se aruncă în lungul unei mese întinse şi plină de tacâmuri), în care atenţia e pusă la grea încercare de jocul şi mişcarea alertă al actorilor în care nu poţi să nu te întrebi cum de nu se ciocnesc unii de alţii, în care  monologurile grave, de dramă, impresionează prin simplitatea şi francheţea lor, iar deznodământul, cât se poate de fericit şi oarecum banal, induce acut senzaţia că adevărul este cel care eliberează sufletul şi limpezeşte complicatele fapte ale  omului.

Fără să mă mire aflu că accentele moderne ale piesei se datorează unui autor contemporan american Tom Smith (n. 1969) care tocmai pentru acest scenariu (engl. Drinking Habits) a fost şi premiat în 2004.

Concluzia mea este că Obiceiuri necurate nu e o comedie care vrea să te facă să râzi cu orice preţ şi nu abuzează de mijloacele teatrale pentru a face asta, râsul vine natural, neforţat şi tocmai de aceea este o comedie la care dorinţa de a reveni apare imediat cum părăseşti sala.