– Ce crezi mamă, te poți vindeca de depresie prin credinţă?
N-am ştiut a-i răspunde. Mă copleşea tonul prietenesc cu care mă întrebase. Intimitatea. Sfiala. Încrederea.
Vine o zi când oamenii se uită în ochii tăi şi aşteaptă ceea ce tu nu ştiai deja că le poţi da.
… nu Răspunsul, ci puterea de a întreba.
Nu neaparat doar prin credinta, ci mai degraba prin suferinta…
Suferinta ne este data cu un scop, pentru a invata din ea, asa cred eu, cel putin. Si pentru ca nu este dureros de dulce, trebuie sa ne invatam sa traim cu ea o perioada, atat cat tine depresia. Restul vine de la sine. Dupa ploaie si necaz, dispar lacrimile de pe obraz …
Cel mai greu e sa admiti. Sa recunosti. Sa vorbesti despre asta. Suferinta e o chestiune particulara care tine de individ, insa comportamentul nu se schimba prea mult de la un individ la altul.
Ca sa apara o bresa in acest comportament, o bresa care sa functioneze ca o supapa pentru suferinta, omul are nevoie de ceva din exteriorul vietii sale obisnuite. De obicei, acesti factori externi sunt „clasici”: medicamente, psihologi/psihiatri, religia, pasiuni duse la extrem sau pur si simplu, alti Oameni, cu adevarat speciali.
N-am stiut a raspunde pentru ca nu pot intelege de ce, in general, „omul intr-un astfel de necaz” cauta ceva care sa-l salveze imediat. Tocmai de aceea depresia nu duce lipsa de… recidivisti.
Din depresie nu te salveaza nimic, ci doar o tarare sanatoasa pe propriile coate si genunchi…
De acord cu tine … este o boala ca gripa, mult mai infioratoare insa, care vine si trebuie sa o lasi sa-si faca meandrele si apoi sa treaca. Probabil, te ajuta si medicamentele, dar cele mai importante lucruri sunt afectiunea celor din jur, includerea in societate si nu izolarea, urmate de redobandirea respectului de sine.
Asa este. este foarte greu sa recunosti, dar eu cred ca dupa ce ai trecut prin acest iad, macar atunci este bine sa vorbesti cu ceilalti, sa le impartasesti experientele tale chinuitoare, pentru a-i ajuta pe ceilalti. Este ca un fel de katharsis.
Cred ca toti trecem prin depresii, atat doar ca unii sunt pra orgoliosi pentru a recunoaste acest lucru …
Cel mai groaznic lucru este ca unii oameni nu au rabdare, nu constientizeaza ce li se intampla si atunci recurg la solutia aparent cea mai simpla, care i-ar scapa de toate grijile … sinuciderea …
Eu nu o vad ca o boala. Mai degraba o stare de spirit, care poate fi autovindecata.
@Shaman: Nu e o boala in stilul clasic, dar nici o stare, o toana. Si nici vindecarea ei nu e clasica…
„De obicei, acesti factori externi sunt “clasici”: medicamente, psihologi/psihiatri, religia, pasiuni duse la extrem sau pur si simplu, alti Oameni, cu adevarat speciali.”
Nu pot spune ca am incercat toti acesti factori… dar ce pot spune, din cate am patit pe pielea mea, e ca cel mai bun remediu e un psiholog, pentru ca singur e foarte greu sa treci peste depresie. Iar cea mai daunatoare alegere (pentru amandoi), e partenerul iubit. E o dependenta nesanatoasa care duce la suferinta, de ambele parti. In acest sens, recomand cartea: „Dragoste sau dependenta” de Brenda Schaeffer. Inca n-am terminat-o de citit, dar multi cred ca s-ar regasi in ea…