De câte ori îmi simt fruntea descruntându-se nu pot să nu iau aminte la ce anume mi-a descreţit-o. Cum mai tot timpul stau încruntată (când citesc, când lucrez, când cad pe gânduri, când nu văd bine la distanţă, când mă orbeşte soarele, când sunt atentă la ceva şi prea multe altele…), momentele de relaxare se simt imediat în toţi muşchii faciali ca o bucurie.
Senzaţia asta am avut acum câteva minute când uitându-mă peste pozele din concediu, am dat de următoarea…
după ploaie…
Îmi amintesc perfect cât de curat era aerul, răcoarea potrivită, lumina caldă, culorile clare, cele câteva păsări zburând dintr-un vârf de brad în altul, mişcarea lentă a norilor, mesteceni în prag de toamnă cu frunze sclipitoare şi soarele la care te puteai uita prin straturile de nori ce-l acopereau ca o perdea.
Furtuna trecuse, grindina era încă adunată grămezi la marginea drumului sau pe fundul văilor, norii cei grei plecaseră spre alte zări. Îmi mai puteam dori, desigur, un curcubeu, dar nu le poţi avea pe toate.
Parca ar fi pictat peisajul, este minunat! Fusese o vreme cand aveam impresia ca sunt la unison cu natura inconjuratoare… daca era innorat, eram si eu incruntata, sau chiar invers, dupa ce imi trecea vreo suparare, natura plangea (ploua). Eu stiu ca sunt meteo sensibila, insa invers…nu imi explic. Poate sunt pure coincidente, poate faptul ca suntem mici replici ale naturii sub diverse chipuri, ne face sa ne intoarcem mereu la ea, sa ne simtim eliberati de orice suparare, durere, greutate doar in mijlocul ei.
Si apoi, ce poate fi mai frumos, decat un soare care iese dupa o ploaie zdravana, exact cum a fost azi. 🙂
@Gabi: Era o lumina tare frumoasa care scotea tot ce putea fi mai intens din culori. Eu asa am simtit. Am oprit pe marginea drumului in singurul loc unde se putea si noroc cu luminisul dintre brazi prin care am putut face fotografia si privi in voie, valea.
A fost un moment deosebit si poate de aceea, imi aduce inseninari privindu-l…
…de poveste…