Acum două săptămâni, în a șasea și ultima zi de schi în Austria, coboram o ultimă pârtie și mă gândeam că nu-mi place schiul, că-l agreez doar când îmi iese, că-l disprețuiesc când îmi arată că n-am nici o afinitate pentru el, că nu știu pe cineva care să fi învățat mai greu ca mine și mai ales, mă gândeam că eu nu știu să mă distrez, că sunt o fire oarecum bătrânicioasă. Exact, eu nu știu să mă dau la vale și să mă bucur de viteză, eu caut ceva ce bietul schi nu-mi poate da, cel puțin nu la nivelul ăsta.
Tot acum două săptămâni îmi spuneam că n-o să mai fac efortul, financiar și logistic, de a mă deplasa trei țări mai la deal ca să ce, să dau câteva coborâri pe zi și la finalul a șase zile să trag linie și să ies pe minus – involuție clară, nici măcar stagnare. Și mai ziceam că o să merg în Canada la schi așa de curiozitate, mers care să nu-mi amintească de accidentări (prima dată când am pus schiurile în picioare mi-am „aranjat genuchiul”), de dureri (schiul de anul acesta din Austria a fost compromis de tălpi) și de demoni, ăștia din urmă fiind locatari vechi și de nestrămutat ai mansardei.
Această scriere nu-i despre schi, ci despre cum zice omu’ că nu mai face, despre cum simte el că-i rost de renunțare, ba chiar acceptă senin situația și asta până când se-aduce iarăși vorba. Nu pot spune că schiul întruchipează vreo ambiție de-a mea, vreo bucurie lăuntrică, un fruct interzis, nici măcar nu pot spune ce înseamnă schiul pentru mine, dacă înseamnă ceva, și tocmai de aceea m-am înspăimântat de-a binelea când m-a cuprins entuziasmul: mergem la schi!
Am zis că e mintea mea puțin debusolată și că mi se pare, dar entuziasmul s-a menținut și pe pârtie cu ușoare momente de plăcere, mai să nu mă recunosc! Și după o primă zi de schi în Canada, pe un muntișor unde mai mult am stat în instalații decât pe pârtii, unde nu m-a dat pe spate peisajul (vai tu Austria și voi Alpilor, vai!), unde mi s-au legat două-trei viraje și n-am reușit să cad, simt că s-a reaprins dorința a de stăpâni sportul ăsta, de a mă stăpâni pe mine într-un mediu în care mă simt prea puțin confortabil.
Poate pentru că pe schiurile mele scrie ceva cu „life is not a race, but a journey… ” (viața nu e o cursă ci o călătorie…) după care scrisul se face tot mai mic și mai puțin inteligibil, dar ce mai contează când simt că pot continua o astfel de frază…
Drept să vă spun, mie dacă nu-mi iese ceva, renunț. Dacă mi se dă peste nas și mi se face observație, renunț. Dacă nu mi se răspunde când întreb, n-o mai fac a doua oară. Cu adevărat însă nu renunț niciodată și sufletul meu e plin de nerenunțări la renunțare…
Nu se prea prinde schiul de mine și nici eu de el. Și cu toate astea povestea continuă cu întrebări care nu mai au de-a face cu pârtia, ci cu viața: de ce nu renunță omul la ceva aparent fără miză?!? Ce-l face să meargă mai departe?!
Ce mă face să merg înainte cu schiul ăsta care mi-a produs în definitiv destulă suferință, cu schiul ăsta la care nu excelez nici după 18 zile de schi (încă le număr… ), schiul care nu-i oferă nimic sufletului și nici măcar relaxare minții căci îmi cere prea multă concentrare??! Greu de spus, mă simt ca într-o relație obscură unde-i totul atât de complicat încât devii dependent de faci alergie la calmul sufletesc…
Nu știu unde va duce această poveste, acest tandem dintre mine și schi, dar am senzația că dacă aș înțelege de ce mă reîntorc de fiecare dată pe pârtia suspinelor m-aș înțelege și în multe alte privințe. Previzibil însă mai am nevoie de câteva sezoane de schi. Și-acesta începuse dezamăgitor, se terminase blazat, dar când să mă văd scăpată continuă optimist, resuscitat, căci m-am simțit bine pe schiuri. Continuă până într-o dată viitoare când… (cred că ați prins ideea).
p.s. povestea Schi pe gâlma Saint Bruno de la Andrei.
Nici de mine nu s-a prisn vreodata schiul, dar nici nu mi-am dat silinta prea tare. Probabil ca nu mi-am dorit.
Probabil tu, undeva in sufletul tau, iti doresti sa excelezi, altfel cred ca renuntai demult…nu stiu, zic si eu.
E foarte greu de spus… eu nu-mi doresc neaparat sa schiez (bine), ci sa ma bucur de schi, asa cum ma bucur de mersul pe bicicleta. Intuitia mea spune ca se va intampla asta, dar realitatea o contrazice si de-aici „buba” 😀
Ca să continuăm discuția cu Sebastian, știi tu, schiatul, muntele schimbă viața omului. 🙂
Muntele sigur da.
Pentru mulți schiul e o joacă, o distracție, cel mult un sport, iar muntele e terenul de joacă, de sport. Eu cum nu percep muntele așa, nu pot percepe nici schiul. În labirintul percepțiilor mele, schiul ar trebui să mă ajute să cunosc lumea (așa cum face mersul pe bicicletă), dar deocamdată nu se întâmplă asta și nu se va întampla până nu voi schia foarte bine; pe moment schiul e prilej de frământări interioare ce mă consumă cu variația lor plăcere-chin și pe care le-aș putea ignora, dar se pare că nu mi-am terminat încă rația de încercări.
mie mi-e frica, n am avut niciodata curajul nici macar sa incerc. cand am fost in Alpii francezi am zis ca incercam, ajunsa acolo….neah, nu i de mine. m am tot uitat la aia mici care abia stiau sa mearga si se dadeau pe schiuri, cu admiatie si invidie, si am zis ok, next time (ca sa scap de gura cuiva, ca stiu ca nu va fi next time:D)
deci eu daca stiu ca nu s buna la ceva nu ma bag 😛 si da, daca nu mi iese ceva renunt (ceea ce ma enerveaza) dar sa te fereasca Dumnezeu sa te intreb ceva si sa nu raspunzi 😛
Si mie mi-a fost frica si uneori, inca imi e. Dupa accidentarea aia au urmat multe zile in care imi era frica de cadere si inca imi e. Imi e si cand ma uit la altii…
Si eu ar fi trebuit sa-l iau pe NU in brate, dar se pare ca eu inca sper la sansa mea 😀
Buna,
Impreuna cu sotia tocmai ce ne-am intors dintr-o minivacanta de schi, tot in Austria. Pana acum mai schiasem de cateva ori, pe niste partii locale, de 4-500 de metri de pe cateva dealuri. Cineva care schiaza de mai multi ani ne-a insotit si ne-a arata cateva chestii de baza si chiar ziceam ca ne pricepem. Cand am dat de munti adevarati ne-am dat seama ca schiem cu gratia unui bolovan aruncat la vale.
Ne-am luat inima in dinti (si mastercard-ul) si am cerut ajutorul unui instructor profesionist. In 3 ore am castigat mai multa incredere decat in toate orele de schi de pana atunci. Adica omul ne-a explicat care e miscarea, de ce e asa si nu e altfel, eu faceam niste greseli, sotia altele ne-a aratat niste exercitii ca sa le corectam. Nu am devenit maestri, dar cel putin avem o linie de urmat, stim sa ne corectam si unde mai avem de lucrat.
Si sa ai niste puncte de referinta, o traiectorie pe care stii ca trebuie sa avansezi si sa vezi progresul facut, oricat de mic ar fi el, chestia asta mi se pare ca elimina mult din acel sentiment de suferinta, chin, te scoate din „relatia obscura”.
E drept ca pana acum n-am luat lectii oficiale, ci doar sfaturi de la prieteni. Au functionat, anul trecut schiam binisor, adica in Austria reuseam sa cobor partii rosii, chiar si o neagra. Anul asta a mers bine in prima zi, apoi au inceput sa ma doara talpile si picioarele au refuzat sa mai vireze, mai ales pe stanga. Si uite asa, s-au produs pe rand blocaje si stangacii, de parca am uitat cum se face…
Imi spun mereu, si mai ales Andrei imi spune, sa-mi iau cateva pentru cateva ore un monitor care sa ma „dreaga” de greseli, dar tot aman. Mesajul de la tine e insa unul de confirmare ca da, e nevoie. Unii dintre noi avem nevoie si chiar daca e oarecum frustrant sa vezi ca altii invata in trei zile ce n-ai invatat tu in 20, asta e, pana la urma tine si de afinitatea fiecaruia pentru schi.
Legat de lungimea partiilor, am observat ca pe cele scurte de aici din Canada nu prea e timp de oboseala, una-doua ajungi jos si te odihnesti urcand cu telescaunul. In Austria nu-i asa, sunt partii lungi pe care daca le cobori continuu si in viteza iti pui la bataie tot: rezistenta si tehnica.
Eu cred ca sincer vezi luminita de la capatul tunelului, si scurtele momente in care iti place alimenteaza gandul ca la un moment dat poate sa fie tot timpul asa.
Iar din punctul de meu de vedere as putea spune ca nu-mi place aproape deloc schiul de partie, prin locuri in care cateodata muntele arata ca si cum ar fi fost violat de o statiune pe steroizi. Pentru mine luminita de la capatul tunelului e schiul departe de orice instalatie, acolo unde muntele e asa cum trebuie sa fie, salbatic si neimblanzit. Si din pacate daca nu te-ai nascut pe schiuri un pic de schi de partie e un rau necesar pentru a putea intelege ceva din partea de coborare.
Tu zici ca mi-e frica de momentul fericit cand o sa-mi placa 100% schiul? Frica de reusita sa fie de vina??! Dupa atata stradanie se prea poate…
„muntele arata ca si cum ar fi fost violat de o statiune pe steroizi” tare afirmatia asta, eu uit cateodata ca e munte si de-asta nici nu pot spune ca am simtit Alpii ca pe munti, ci ca pe un teren de joaca. Probabil o tura la bocanci ar schimba total impresia.
Mda, pentru schi de tura trebuie sa stii sa cobori muntele, nu doar sa-l urci. Si cat mi-ar placea sa fac schi de tura…
Interesante experientele voastre cu schiul…
Din pacate acest sport nu se invata de la sine, nu se progreseaza de la sine si nu se invata usor (sunt si exceptii). Daca nu inveti cu instructor, atunci tre sa ai exemple in jurul tau care stiu sa schieze corect si sa iti explice corect. Si mai ales, sa stie sa explice.
De la prieteni am invatat si eu (coboram toate partiile posibile caci m-am prins repede de manevra) dar mi-au trebuit 2 ani cu instructor sa dezvat ce am invatat gresit.
Dupa ce am invatat corect, apoi am putut spune ca am inteles ce e cu schiul si ce implica acest sport. Pana atunci era apa de ploaie ce faceam si ce simteam eu pe partie.
Schiul este un sport care te invata echilibrul in alunecare. Pozitia de echilibru este vitala in acest sport.
Mi-a atras atentia poza ta de la post. Tibiile tre sa fie locul de presare in viraje si genunchii flexati ca la patinaj, role. Daca te chinui sa stai dreapta cum stai in poza, evident ca te dor toate alea si nu iti mai vine sa mai faci nimic 🙂
Sfatul meu prietenesc este sa iti iei un monitor daca doresti sa inveti sa schiezi. Daca nu se doreste asta, atunci nu fa pasul asta.
Fara vointa nu se face nimic in viata, in schi la fel.
Mi se pare ca minimalizati importanta acestui sport din punct de vedere fizic, psihic.
Schiul te face sa te descoperi foarte mult, te ajuta sa treci de unele frici si angoase, te dezvolta si iti reda un echilibru nu numai fizic, dar si mental.
Este un sport care te obliga sa gandesti, sa simti in fiecare moment, te obliga sa fii coordonat in miscari, fara bruschete ci doar cu miscari line si ordonate.
Te face mai curajos si te obliga sa iei decizii rapide si exacte intr-un timp scurt.
In plus te relaxeaza fantastic, asta bineinteles dupa ce inveti.
As putea sa continui polologhia dar ma opresc ca sa nu mai bruiez discutia.
Schiul este cel mai frumos sport care exista, asa mi-a spus un batranel de 74 ani pe partie. A invatat sa schieze la 47 de ani.
Cand esti in varful partiei si te dai la vale, uiti de toate… mai spunea el.
Asa ca va doresc mult succes la toti si mult curaj la vale!
Un link util
Felicia, mesajul tau e binevenit, stiu ca te ocupi cu invatat oamenii sa se dea la vale si cred ca mai dai si peste cei ca mine, cu ceva experienta, dar nu neaparat tehnica sau stil.
Tot zic sa iau niste lectii cu un monitor, insa mereu aman sau ma trezesc cand e prea tarziu, adica nu-mi fac programare (cine ar fi crezut ca monitorii sunt asa aglomerati??!). Imi e clar ca daca as stii sa ma dau, mi-ar placea mai mult si as aprecia ce-mi aduce bun: concentrare, echilibru, miscare corecta, coordonare etc. dupa cum bine explici tu.
Despre pozitia mea in poza… e doar una de poza, de obicei si nu doar pe schiuri, stau cocosata sau stramba si cand vad aparatul tintit spre mine stau dreapta dinadins 🙂
Sper ca la urmatoarea iesire sa-mi fac un filmulet si daca da, il postez si o sa te rog sa-i faci o analiza sumara.
Este pacat sa nu te bucuri de acest sport la maximum, mai ales ca esti in tara frigului 🙂
Toate bune!
Chiar ca tara frigului! Numai pe minus ne tine si nu mai de la -10, -15 in jos… Asta fara vantul care accentueaza mereu si scade de la -20 incolo.
Toate bune si tie, sa ninga sa mai tina sezonul de schi in Romania!