Nu stiu sa tac in asa fel incat tacerea mea sa se si auda.
Stiu sa ma intristez cu entuziasm si stiu sa ma bucur din intristari.
Cand am de unde sa gasesc cuvintele potrivite, ma scuz ca nu mai e nevoie de ele.
Cand scriu un post pe care nu il public si-l las pentru mai tarziu, stiu ca va sfarsi sters (acesta e unul dintre ele).
Mi s-a reprosat ca ma inclin tristetii si am o singura replica: n-am negat niciodata asta.
Nimic nu e gratuit pe lumea aceasta, nici macar diferenta dintre secunde.
Sub plangerile penibile de mila se ascunde un optimism arogant.
Ma bucur de Liniste facand mult zgomot.
Imi ascund infrangerile prin diversiuni si zambet. Imi iese de fiecare data.
Cand invat un alfabet nou, nu ma astept sa invat si alte cuvinte.
Cand fac un ceai din mai mult de cinci ingrediente, iti servesc ceasca cu mainile amandoua.
„Ce bine ca ESTI” e un vers pentru care melodiile ar trebui sa se asculte coada-cap.
Soarele rasare si pentru cei care privesc spre Vest.
Fluturii nu dorm in noiembrie.
Mesteacanul a implinit un an, libertatea o viata de om.
Aaa, chiar mesteacanul ala despre care ai mai scris? pai „La multi ani!”; el te-a-nvatat sa privesti lumea cu alti ochi. 🙂 pacat ca nu te-a invatat f bine sa zambesti; 🙂
@mali: de data asta nu e vorba de acel mesteacan, ci de cel de langa casa… ne cunoastem de un an si-un pic 😀
De zambit… zambesc mult si des, dar asta nu inseamna nimic.