Mă mişc greu, mă trezesc greu, mă mobilizez greu şi-mi abandonez proiectele… uşor. Uneori nimic nu pare să se mai lege şi motivaţia dispare ca un fulg în palma caldă a lenii (dau vina pe lene pentru că are un nume). În momente din-astea îmi ascult propriile „sfaturi”, date de obicei altora…
regăseşte-te prin lucrurile care îţi plac
uneori omul are nevoie şi de odihnă în goana de a bifa/visa una sau alta
când vine vorba de hibele de interior, nu te ai decât pe tine…
dacă tu n-ai încredere în tine nu le poţi cere celorlalţi să aibă
sunt zile a căror menire e să fie urâte şi trebuiesc luate ca atare
există un timp al „suferinţei” şi unul al bucuriei şi ambele trebuie să se întâmple pentru ca noi oamenii să funcţionăm echilibrat
şi multe altele, dacă mi le amintesc, le înşir şi pe acelea. Acum nu ştiu cum să implementez cele scrise din condei şi pornind de la o altă zicere de-a mea „nu-ţi spun că va fi bine pentru că nu va fi” (cel puţin nu imediat) prefer să nu mă mint ci să îmi dau seama de ce mă simt în impas şi chiar să exploatez impasul ca să aflu ce am de făcut mai departe.
Cu alte cuvinte, am deja ceva de făcut: încotro?
Mereu mi-au placut aceste întrebări. De ce? Pentru ca dacă ajungi să te întrebi Încotro? Înseamnă că există cel putin o necesitate a „ceva”.
Și acolo unde există o necesitate, există și o posibilitate! 🙂
Mult noroc și zile senine :*
@Bia: Eh, uneori e cam greu de descoperit necesitatea asta… Ai impresia ca stii, incerci sa-i dai ce vrea, dar nemultumirea/asteptarile persista. Suntem destul de complicati ca oameni ca sa ne fie usor 😀
Cum unde?
Intotdeauna spre Soare-rasare :).
@Mike: unii spre soare-rasare, altii spre soare-apune
Crezi tu? Eu zic caci chiar daca momentan e cam crepuscul (si la mine si bag de seama ca si la tine), pana la urma tot spre soare-rasare mergem.
Cred ca in crepuscul si in noaptea lunga inveti sa pretuiesti si mai mult lumina.
Cum incotro?
Inainte, ca inainte era mai bine.