Sentimentul ce mă guvernează de câte ori mă gândesc la Gorj este că nu-mi cunosc destul județul natal. Ba chiar prea puțin spre deloc. Amintirile puținelor excursii din copilărie și adolescență se amestecă cu trecerile pe lângă ale vieții de adult cu program relativ fix: de la – până la.
Luni după Paști am plănuit o mică aventură în căutarea lalelei pestrițe (despre care habar nu aveam că se găsește în județ!) și am zis că un ocol nordic până în Cheile Sohodolului nu strică, un loc pe unde am mai trecut cândva și despre care îmi aminteam două lucruri: o stâncă tăiată deasupra șoselei și o bălăcire într-un soi de peșteră.
stânca tăiată chiar există
„Nările” – acesta ar putea fi locul pe unde eu și colegii am trecut prin apă pe sub stânci
Intrarea în Cheile Sohodolului (Munții Vâlcan)
„Inelul de piatră” sau „Oglinda” – undeva sus pe creste, am înțeles că se poate urca acolo sus – poate, poate voi ajunge și eu într-o zi…
pereții – pentru cățărători cred că e un mic rai aici, am văzut numeroase înscrise de trasee de escaladă
înălțimile sunt golașe, crestele îmi inspiră secetă și arsură vara…
Info. Prin Cheile Sohodolului trece drumul DJ672C, de la Runcu spre Valea de Pești (și mai apoi spre DN66A, Valea Jiului de Vest). Sunt indicatoare cam peste tot, iar intrarea în Chei se taxează cu 10 lei (așa s-o justifica lipsa gunoaielor, lucru de admirat). Cheile au aproximativ 2 km, șoseaua este asfaltată (dincolo de Chei nu știu cum e). Există și un marcaj turistic triunghi roșu care, conform hărții Munților Vâlcan a lui Nae Ionescu, urmează drumul. Din ce-am văzut, sunt câteva locuri unde poți staționa decent (adică nu în stilul românesc în care să îngustezi la limită trecerea), altele în care poți campa (dacă densitatea de grătaragii îți permite), iar dacă practici escalada e un loc bun.
*
În toată prima jumătate a vieții mele am văzut munții de pe dealurile Tehomirului, mi-am făcut o idee că Muntele e mult mai mare ca Dealul din cele câteva excursii cu școala pe la Herculane, cu olimpiadele am vizitat școlile din Târgu-Jiu, iar prin Motru, oraș minier ridicat în lunca asanată a râului cu același nume, mi-am făcut veacul opt ani de zile – gimnaziul și liceul. Să mai adaug „stațiunea” Bala, o tabără de creație la Tismana și niște bâlciuri și nedei pe timp de vară prin comunele învecinate și pot astfel enumera cam tot ce am văzut din Gorj.
Din întâmplare descopăr că există un Deal Tehomir, dar nu cel din spatele satului meu natal, ci unul aflat între satele Sohodol (mai jos de chei pe râul omonim) și Văieni. Și uite așa căzui pe gânduri pentru a nu știu câta oară întrebându-mă: ce-i cu tehomirul, de unde vine?
Tehomir nu este un toponim prea răspândit în zilele noastre, dar pe vremuri se pare că era provenind de fapt dintr-un nume de persoană (de origine slavă, tiho + mir = liniște și pace). În prezent e frecvent ca nume slav, există și un sat Tihomir în Bulgaria, iar pe la plaiurile noastre ar fi fost pe la 1300 un conducător de origine cumană cu un nume asemănător (Tihomir / Tugomir) taman în această parte de Oltenie. E drept că îmi amintesc să-l fi auzit pronunțat adesea de către ăi bătrâni tihomiri și nu tehomir. Vă rețin un articol cu multe detalii, cât de veridic e nu pot să vă confirm.
O parte din satul Tehomir, dinspre cimitir – undeva pitită e și casa copilăriei mele, iar la orizont Dealul – Cioaca lui Bălan
*
salba de munți I, de pe Dealul Ploștina, DJ673 (în prim-plan cariere de suprafață, Roșiuța cred)
salba de munți II (vârfurile mai ascuțite ar putea fi Peleaga și Păpușa din Retezat)
În Vâlcan, o parte din munții orizontului meu de pe Deal, am ajuns abia în această iarnă. În Godeanu n-am călcat, în Retezat prea rar. Prin Cernei-Mehedinți ce am mai ajuns și trebuie să subliniez că nordul județului Gorj în continuare cu cel al județului Mehedinți oferă împreună locuri pitorești și interesante, cu relief carstic (chei, peșteri, calcare modelate de ape în diverse forme etc.) și climă ușor mediteraneană (liliac sălbatic), fără să pun la socoteală sălbăticia munților.
N-am stat ca adult la Masa lui Brâncuși, încă nu, m-am mulțumit cu ce s-a văzut din mașină, Poarta și Masa din fuga mașinii… Mi-l amintesc pe tataia stând pe unul dintre scaune, eu eram mică, vreo șase ani poate, și alergam împrejur. Masa cea rotundă mi s-a întipărit în minte, nu-mi amintesc cine mai era cu noi, nimic altceva. Și nici nu mi s-a confirmat vreodată că am fost acolo astfel că uneori mă suspectez că mi-am imaginat totul uitându-mă la vreo poză din vreo carte…
de pe Lunca Motrului
Este vârsta (re) descoperirilor. Varsta nostalgiei, a melancoliei. Varsta la care ne cautam originile si radacinile.
Cam așa. Nu știu dacă m-ar fi ajutat la ceva să știu că Tehomir înseamnă „liniște și pace” (privite dinafară cele mai multe sate își duc veacul în liniștea lor), știu la ce mi-a ajutat că numele meu înseamnă „cel care șchioapătă”: să-mi confirm evoluția lentă de câte ori am căutat o explicație, alta decât să-mi văd de defecte 😀
Vii dintr-o regiune foarte frumoasa, imaginea satului tau cu dealul verde in spate pare de-a dreptul idilica.
Poate ca asa este, suntem la varsta nostalgiei. Eu am locuit atatia ani in Bucuresti si nu l-am vizitat nici pe jumatate. Ca sa nu mai vorbesc de Romania in general si despre cate locuri si munti as vrea sa descopar. Partea proasta este ca realizez asta abia acum, cand e ceva mai dificil…
Daca o cititi pe Claudia, cititi muntele si traiti odata cu el, indiferent cat v-ati bucurat sau v-ati fi putut bucura de acesta. Este o provocare recunosc, eu ma simt intaratat si tanjesc sa-mi realin acest dor cat mai curad, spre vara. Va doresc si dvs. sa va doriti…si tuturor de altfel.
Mulțumesc pentru apreciere Jan, iubesc muntele și natura în general și sper să transmit această stare de spirit, acest entuziasm spre câți mai mulți oameni.
Așa se întâmplă mai mereu, iar când ești mic depinzi de părinți și de alți factori, nu ține de tine. Ce a ținut de mine am făcut: am cutreierat dealurile și pădurile de-acolo în lung și-n lat 🙂
Esti o proiectie a satului tau.O superba asezare.Si chiar vroiam sa-ti scriu ca satul tau are nume mai degraba bulgaresc,albanez,decat romanesc.E de cercetat la tine in zona,mult si bine!
Este într-adevăr de cercetat, mă întrebam zilele acestea de ce nu s-ar putea ca la orele de dirigenție sau altele să se pună accentul pe cunoașterea locurilor natale. Să plece copiii în lume cu sentimentul că știu într-adevăr de unde pleacă.
Câte o mică informație, din aducere aminte: Tehomir a fost un sat de plugari dezvoltat: Erau câteva pluguri de fier, grape de fier, țulindru(trior), vâturătoare. În 1935 avea școală cu 2 săli de clasă, cu cancelarie, și elevi la clasele 1-7. Mama, Maria, a termina 7 clase. La Miculești era o școală cu o singură clasă și cancelarie, vizavi de școala de lângă biserică dinvale de drum. În curtea aia era și ”Sfatul popular„ de care aparținea și Tehomirul, cu 2 hodăi și un antreu. Din Miculești puțini au avut 7 clase terminate prin alte părți. Prin anii 1914 și ceva Tehomirul a aparținut de Comuna Țirioi pe timpul când din satul Țirioi s-a ridicat unul Saidac. Era un sat mic, nici cu carul cu boi nu puteai intra când ploua. Șușaua era ca drumul de pe culmea mică a Tehomirului. De comuna Țirioi ținea și Băzăvani, Miculești și Valea Strâmptului.
Eu am văzut primul oraș la 14 ani când am fost să-mi facă „bolentinu”, după „extractul de naștere”. Strehaia era reședință de raion în cadrul regiunii Craiova, mai apoi regiunea Oltenia. Era și o glumiță: prescurtarea OL însemna oltean luminat și BT bănățean tâmpit. Strehaia avea cam 200m stradă pavată cu piatră. Pe strada asta erau 4 stâlpi de iluminat în care erau agățate 4 megafoane la care ascultai ce transmitea stația de radioficare a orașului. Iertare pentru comment. Dacă n-are loc rog „delete”.
Cum să n-aibă loc?!? E o nestemată de informație!
Mulțumesc din suflet!
Si eu am nostalgii din locurile natale… si merg cu placere sa le revad.