griji, doruri, trebuinţe

De patru week-end-uri stau departe de munte şi nu-i deloc lucru uşor. Mi-i dor. Atât de dor încât mă apuc să citesc jurnalele altora ca să astâmpăr, apoi tot eu sufăr când văd că acolo sus toamna aproape-i dusă, că prima ninsoare a trecut, că atâţia munţi mă aşteaptă şi eu… nimic. Am stat atâţia ani departe de munte şi când mi-a venit rândul, piedicile se ţin lanţ. Mă simt lipsită de munte ca de dragoste, dar nu mă simt străină de lupta pentru fiecare pas înainte.

Din nefericire, după cum spunea o colegă, vine o vreme când părinţii ne sunt ca nişte copii, când noi trebuie să avem grijă, să luăm decizii pentru ei, să ne implicăm matur şi responsabil. Şi dintr-o dată timpul pentru tine însuţi dispare. Nu mai poţi evada înainte de a lăsa lucrurile în ordine, iar această ordine e incredibil de capricioasă când ai unde evada!

Prin urmare, nu trec tocmai prin cea mai roză perioadă, dar n-am voie să cedez, să mă plâng, să abandonez. Sunt oameni care se bazează pe mine, pe puterea mea de a urni lucrurile, de a le face să meargă. Am învăţat multe în ultimul timp (şi eu care credeam că am trecut deja prin cel mai mare greu al vieţii mele…) şi continui să o fac, mai ales pentru că trebuie să dau mai departe învăţătura.

Uneori, câte o lacrimă din colţul ochiului mă încearcă din senin – semn al încărcăturii ce creşte de la o zi la alta – dar nu-i vreme pentru ea. Ai treabă, îmi spun, iar pietrele de moară sunt date celor care le pot duce…

Cred că nu mi-ar fi atât de greu dacă aş putea merge la munte, dacă aş putea face în continuare lucrul ce-mi place cel mai mult. Nu vă imaginaţi că mi-ar rezolva problemele sau că mi-ar însănătoşi mama peste noapte, dar acolo, de cum încep să urc, agitaţia din interior se calmează până dispare. Pe munte, sufletul şi mintea mi-s pline de repaos, iar pietrele, copacii, iarba, liniştea, înălţimile, florile, frigul, ceaţa îi dau copilului din mine ocrotirea după care mut şi încăpăţânat, de când lumea, tânjeşte.