griji, doruri, trebuinţe

Pe cararile muntilor Ciucas - padure de fag toamna

De patru week-end-uri stau departe de munte şi nu-i deloc lucru uşor. Mi-i dor. Atât de dor încât mă apuc să citesc jurnalele altora ca să astâmpăr, apoi tot eu sufăr când văd că acolo sus toamna aproape-i dusă, că prima ninsoare a trecut, că atâţia munţi mă aşteaptă şi eu… nimic. Am stat atâţia ani departe de munte şi când mi-a venit rândul, piedicile se ţin lanţ. Mă simt lipsită de munte ca de dragoste, dar nu mă simt străină de lupta pentru fiecare pas înainte.

Din nefericire, după cum spunea o colegă, vine o vreme când părinţii ne sunt ca nişte copii, când noi trebuie să avem grijă, să luăm decizii pentru ei, să ne implicăm matur şi responsabil. Şi dintr-o dată timpul pentru tine însuţi dispare. Nu mai poţi evada înainte de a lăsa lucrurile în ordine, iar această ordine e incredibil de capricioasă când ai unde evada!

Prin urmare, nu trec tocmai prin cea mai roză perioadă, dar n-am voie să cedez, să mă plâng, să abandonez. Sunt oameni care se bazează pe mine, pe puterea mea de a urni lucrurile, de a le face să meargă. Am învăţat multe în ultimul timp (şi eu care credeam că am trecut deja prin cel mai mare greu al vieţii mele…) şi continui să o fac, mai ales pentru că trebuie să dau mai departe învăţătura.

Uneori, câte o lacrimă din colţul ochiului mă încearcă din senin – semn al încărcăturii ce creşte de la o zi la alta – dar nu-i vreme pentru ea. Ai treabă, îmi spun, iar pietrele de moară sunt date celor care le pot duce…

Cred că nu mi-ar fi atât de greu dacă aş putea merge la munte, dacă aş putea face în continuare lucrul ce-mi place cel mai mult. Nu vă imaginaţi că mi-ar rezolva problemele sau că mi-ar însănătoşi mama peste noapte, dar acolo, de cum încep să urc, agitaţia din interior se calmează până dispare. Pe munte, sufletul şi mintea mi-s pline de repaos, iar pietrele, copacii, iarba, liniştea, înălţimile, florile, frigul, ceaţa îi dau copilului din mine ocrotirea după care mut şi încăpăţânat, de când lumea, tânjeşte.

10 Comentarii

  • Suntem alaturi de tine, in orice clipa, cu gandul.
    Sa ti se faca bine mama, cat mai repede, si sa te citim din nou vesela si multumita si cu mult mai multe jurnale de munte postate.
    Fii… BARBATA!

  • @Claudiu: multumesc de incurajare, asta cu “fii barbata” m-a facut sa zambesc; oricum am auzit (din cantece si filme) ca si voi plangeti cateodata, deci… o sa plang barbateste, dar nu acum ci la sfarsit dupa ce le rezolv pe toate.

  • @Mircea, Marius: multumesc amandurora. Sper din tot sufletul ca pana sambata sa se linisteasca toate si sa ma pot bucura de macar o zi la munte.

  • Gestul pe care il faci tu e deosebit, iar muntele nu pleaca nicaieri, doar noi suntem trecatori … multa sanatate si putere interioara! 🙂

  • e asa o candoare in toate postarile tale si toate arata un suflet tare frumos, asa ca nu se poate sa nu empatizam cu tine. multa sanatate mamei tale

  • @Dan: Multumesc, la fel, caci toti avem parinti si batranetea nu ne iarta pe nici unii…

    @Gabi: Sper sa nu plece, ca vad ca eu tot plec… 🙁

    @Roze: Multumesc, cred ca pe undeva s-au contorizat toate gandurile bune

    @Malina: eu sper sa devina:
    doruri= prezent
    griji = trecut
    trebuinte = mereu 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.