Sunt experienţe din care învăţăm tot felul de lucruri şi sunt experienţe din care aflăm cine suntem. Din cele mai multe nu se învaţă mai nimic concret. De aici rezultă o mare frustrare: lumea se rezumă la noi, iar noi suntem parcă fără de capăt. Pentru cei care pot trăi şi accepta egocentrismul e cum nu se poate mai bine, ceilalţi vor avea nevoie de mereu alte încercări care să-i scoată din cercul asta vicios.
Povestea Dualtlonului „Cetatea Braşovului” se rezumă, în cazul meu, la povestea unei glorii ce se pierde cu fiecare nouă încercare de a o regăsi.
În timp ce alergam mă gândeam la o grămadă de chestii mai puţin la alergatul în sine. Mă uitam la ceilalţi şi sunt sigură că pentru majoritatea conta partea tehnică, cum să respiri, cum să-ţi dozezi efortul, ritmul, traseul în sine cu urcări şi coborâri, strategia celor care sunt depăşiţi sau a celor ce nu pot fi depăşiţi sau pur şi simplu, plăcerea alergării.
Eu la ce mă gândeam??! Eu treceam dintr-o extremă în alta, de la faptul că sunt în Braşov, oraşul-fantezie al multor vise, la faptul că Andrei mă aşteaptă şi sunt nerăbdătoare să ajung la el, apoi mă fura peisajul, frunzele căzute ale începutului de toamnă, mă amăgea amintirea alergărilor făcute din pură placere, din dorinţa de a simţi vântul în păr şi pământul abia atins sub tălpi, şi printre toate acestea durerile ce nu-mi dădeau pace: propriul corp sabotându-mă după ce eu însumi l-am sabotat aducându-l aici.
Mă străduiam să alerg în timp ce mă străduiam să-mi găsesc o motivaţie pentru asta.
Nu puteam concura cu ceilaţi pentru că nu puteam concura nici cu mine însumi.
Nici măcar nu aşteptam timpul să treacă – atât de tare nu-mi păsa…
Am ajuns la finiş şi nici o emoţie nu m-a cuprins. Eram ca soldatul trimis pe front a două oară, după ce primul război i-a luat dreptul de a mai fi vreodată naiv. Eram propriul soldat scârbit de propriul război, dornic în acelaşi timp şi de armistiţiu şi de luptă.
Nu cred că oamenii fac ceva doar din plăcere căci până şi plăcerea însăşi e o glorie. Unii sunt fericiţi reiterând cu succes o aceeaşi glorie ca un ipotetic Sisif, căruia dacă i s-ar lua piatra, şi-ar căuta altă piatră şi ar împinge-o la infinit intru numele celor un infinit de glorii ale ajungerii în vârful muntelui chiar dacă piatra nu va zăbovi ci se va rostogoli din nou, la vale…
Alţii au nevoie de un alt munte şi de o altă piatră de fiecare dată.
Cu alte cuvinte, n-am învăţat nimic nou despre alergare sau despre ce mai e sub soare, doar am aflat că sunt omul primei încercări şi atât. Când am un vis, am curajul să-l declanşez, aştept momentul potrivit, fac pasul decisiv când impulsul e cel mai puternic, am motivaţia şi forţa de a ajunge la capăt şi e de-ajuns. Trăiesc emoţia, strădania, entuziasmul, satisfacţia, gloria!
Apoi nu mai pot retrăi visul. Am nevoie de altul! Orice altă încercare e falsă, stearpă, frustrantă. În orice altă încercare nu mă mai regăsesc.
Îmi rămân astfel, doar zilele lipsite de glorie, ca o astenie greu de îndurat a unei veşnice toamne. Îmi vreau înapoi puţinul meu munte şi marea mea piatră. Şi dacă se poate, acelaşi Sisif.
Nu cred ca esti omul primei incercari, la fel cum nu poti generaliza lucrurile plecand de la experienta singulare, sunt zile si zile pana la urma.
Daca ai fi omul primei incercari ai fi iesit o singura data la munte, ai fi mers o singura data pe o vale alpina, ai fi mers o singura data in delta si exemplele pot continua. Sunt de acord ca orice prima experienta are ceva foarte pretios in ea tocmai prin faptul ca nu poate fi repetata, dar in acelasi timp poate fi si o fereastra catre alte descoperiri. Pentru ca farmecul exista in descoperirea altor lucruri noi, fie un colt necunoscut de munte, de delta, sau un traseu frumos de alergare.
Iar despre motivatie cel putin pentru mine e foarte simplu, imi place ca la sfarsitul curse sa stiu ca facut ce-a mai buna cursa pe care puteam sa o fac cu conditiile date (antrenament, stare de sanatate samd), mi se pare foarte tare sa ajungi la sfarsit stiind ca ai dat tot ce puteai din tine.
As prefera ca acest tip de zile sa nu poarte in ele atata „incarcatura”. Poate ca nu sunt omul care sa le duca, care sa stie sa le duca.
Pentru mine a castiga inseamna mult si inseamna exact ce ai spus tu la final: cand dai tot ce puteai da din tine. Mie mi se intampla foarte rar asta, si cam doar la primele incercari…
A pierde inseamna a incerca fara folos sa fiu din nou ceea ce am fost. Si evident, nu stiu sa pierd…
Da, exact la asta ma gandeam si eu citind postarea ta, nu esti omul care sa stii sa pierzi.Am inteles asta in acele 40 de ore lungi petrecute impreuna. Nu te pot intelege pentru ca eu sunt facuta din alta plamada…din cea a placerii. Si nu fac ceva decat pentru ca imi place si pentru ca imi doresc, pentru ca simt ca ma implineste.
Insa mai stiu ca acest catalizator care se cheama nu stiu sa pierd te ajuta sa cresti, te motiveaza sa devii mai buna…si la final asta e tot ce conteaza zic eu, in viata.
„Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time”-Thomas Edison
Nu stiu sa pierd in raport cu mine. Atata tot. La 7500 voiam doar sa termin, aici voiam sa alerg asa cum stiu ca pot s-o fac si nu s-a intamplat. Am pierdut in fata mea si imi atarna tare greu propriile infrangeri. Asa cum am scris mai sus, nu pot concura cu mine insumi (de ceilalti nici nu mai poate fi vorba).
Cat priveste placerea, daca m-as rezuma doar la ea, as face doar ture lungi de trekking, cu multe nopti la rand dormite la cort si cu multe bai de soare… Doar un mic dracusor ma impinge sa am parte de noi si noi provocari…
Daca tot vorbim de experiente personale…
Spre deosebire de Radu mie imi face placere sa descoper ca data viitoare voi putea face mai mult si asta ma motiveaza :))
La fel ca Mike savurez bucuria faptei si nu cea a „castigului”. Sigur ca mi-ar placea si premiul, recunoasterea, dar vine mult dupa placerea de a fi fost acolo.
Tie, Claudia, iti doresc sa cunosti si aceasta placere pentru ca este mult mai intensa decat hranirea orgoliului propriu. Iti spun aceste lucruri care par poate putin cam dure tocmai pentru ca stiu ca ai suficient material sa cunosti si altfel competitia, dar deocamdata e nevoie de putin ZEN. Hai, ca am pus in supa si putin ZEN, deci are tot ce-i trebuie acum :))
„Catalizatorul” te poate ajuta sa progresezi, dar cand devine principalul tel in viata nu mai este atat de benefic. Eliberarea de ambitii si pozitionarea deasupra lor iti aduc linistea sufleteasca si impacarea cu tine insuti.
Stiu ca nu este cea mai avizata parere, cea exprimata de mine, dar ingaduiti-o, asa, pentru diversitate :))
Kya, orice parere e binevenita, eu le ascult pe toate deopotriva si cuget. Nu cred ca am totusi un orgoliu atat de mare… cred ca doar caut altceva. De cele mai multe ori nu stiu ce anume, nu stiu ce ar trebui sa fie, dar stiu ceea ce nu e atunci cand e.
Acum sunt un pic dezamagita de mine, dar ma gandesc ca elanul e mai bun daca intai faci suficienti pasi inapoi…
P.S. si eu simt bucuria faptei, doar ca descopar iata, ca nu orice fapta ma reprezinta…
Fii atenta, Claudia! Am observat cum privesti tu problema, doar intr-o singura dimensiune, adica numai inainte si inapoi. Ia gandeste-te ca mai exista si alta dimensiune pe care o ignori deocamdata. Bucuria nu este inainte si inapoi, ci e o alta dimensiune 😉 Fiind un alt plan nu se suprapun, nu e acelasi lucru, ci doar se pot completa.
Sper ca am nimerit-o cu modelul matematic, adica macar sa fi tu inteles ideea :)) Azi sunt intr-o mare dispozitie filosofica :))
Una peste alta, cand iau parte la ceva pun la bataie suflet si pricepere. Cu priceperea nu stau ok in nici un domeniu ca sa zic ca ma bazez doar pe ea, asa ca-mi ramane suflet de pus. De data asta, nici din-asta n-am avut…
(cred ca am criza aia de 30 ani =)) )
Nu te amagi! Dupa criza de 30 urmeaza aia de 40 si tot asa… :))
Gata! Azi am tocit destul tastatura 😛
mike: Da, exact la asta ma gandeam si eu citind postarea ta, nu esti omul care sa stii sa pierzi
multumesc mike, daca ziceam io asta ma taia mitza de pe lista :)))
kya: Tie, Claudia, iti doresc sa cunosti si aceasta placere pentru ca este mult mai intensa decat hranirea orgoliului propriu.
kya: Fii atenta, Claudia! Am observat cum privesti tu problema, doar intr-o singura dimensiune, adica numai inainte si inapoi. Ia gandeste-te ca mai exista si alta dimensiune pe care o ignori deocamdata.
kya: “Catalizatorul” te poate ajuta sa progresezi, dar cand devine principalul tel in viata nu mai este atat de benefic
nu stiu cine esti draga kya dar esti o dama bine! Daca esti si braileanca deja am facut un pleonasm :))
Claudia: pe langa faptul ca sunt de acord cu ce s-a scris mai sus, intreb asa in neant, ce motivatie ai si care e scopul? De ce se pregatesc sportivii ani in sir pentru o olimpiada sau un campionat? Pentru ce isi risca viata pilotii de F1 sau de moto? ce motivatie au ei si care este scopul lor? Dintre toti doar unu ajunge pe locul 1. Ceilalti au muncit degeaba? NU! Fara ei, cel de pe locul intai nu ar fi existat. Ratiunea de a exista a lor este pasiunea. Pasiunea tine loc de motivatie si de scop si de tot.
Boga
Draga Boga,
Pentru ca nu am o problema cu parerile celorlalti din moment ce nu am o problema sa postez un astfel de articol, nu te tai de pe nici o lista.
Nu stiu de ce naiba nu a inteles nimeni ce-am vrut sa zic. Nu cred ca am afirmat ca vreau sa fiu pe locul I sau doar pe locul I. Daca ati inteles doar asta inseamna ca vorbesc mult, scriu mult, dar nu intelege nimeni, deci am intr-adevar o mare problema.
Avand in vedere ca de cele mai multe ori n-am fost pe podium in competitiile vietii si totusi m-am aventurat in mult mai multe decat las sa se stie, poate ca am ajuns si eu la o oarecare stare de fapt ce-mi da dreptul sa scriu cele de mai sus.
Da, era vorba despre un podium, dar nu acela din competitia cu ceilalti, ci din cea cu mine insumi. Daca nu suport sa ies pe locul II cand concurez cu mine insumi, cred ca am dreptul sa fiu dezamagita si sa scriu despre gloria unei prime incercari.
Fara metafore si alte sintagme, sunt dezamagita ca am facut ceva ce nu mi-am dorit cu adevarat in acel moment, si daca tot am ajuns acolo, n-am dat tot ce puteam sa dau, n-am avut nici o motivatie sa dau si cand am incercat totusi, n-am putut sa dau tot. Pentru un om care a fost deseori provocat in viata asta sa-si depaseasca conditia, s-au produs niste procese interioare intense. Eu nu caut sa fiu mai buna, ci macar sa fiu cat stiu ca sunt.
Cred ca pasajul „vinovat” de atata intriga din partea voastra este acesta:
Nu cred că oamenii fac ceva doar din plăcere căci până şi plăcerea însăşi e o glorie. Unii sunt fericiţi reiterând cu succes o aceeaşi glorie ca un ipotetic Sisif, căruia dacă i s-ar lua piatra, şi-ar căuta altă piatră şi ar împinge-o la infinit intru numele celor un infinit de glorii ale ajungerii în vârful muntelui chiar dacă piatra nu va zăbovi ci se va rostogoli din nou, la vale…
care e cat se poate de adevarat: daca placerea si roadele pasiunii nu sunt cele care va aduc glorie, atunci ce? avand in vedere cum zice si Boga ca fara cei pasionati n-ar exista locul intai…
P.S. Stiu ca posturile mele sunt de multe ori transcrieri brute si „netraduse” ale starilor mele si nu e prima oara cand mi se intampla sa primesc reactii, dar nu sunt omul care sa dea inapoi si sa le „cizeleze”.
Imi pare doar rau ca vorbesc/scriu atat de mult si de pripit incat faptele nu mai au nici o sansa….
Boga: nu sunt o „dama bine”, nici macar „de bine”. Din contra.
Claudia: fara sa dau niciun pic impresia ca nu ai fi in stare sa-ti sustii singura cauza, vreau sa mai adaug doar atat: nimic nu ne da ascendent sa-l judecam pe celalalt. Fiecare avem hibele noastre. Iar tu, din fericire, atat cat te cunosc eu, ai mult, mult mai putine decat majoritatea.
A fost pur si simplu un caz, o situatie, pe care, eu cel putin, am simtit nevoia s-o comentez. De ce oare? Ghici-ghicitoarea mea… 😉
Sincer, nici eu, nici Kya, nici Boga nu ne-am referit la podium sau la un loc 1 etc.
Ci ne-am referit exact la ce spui tu,la intrecerea cu propriile tale asteptari.
Te asteptai sa mergi bine si nu ai facut-o din varii motive (probleme de sanatate, lipsa de motivatie etc).
Diferenta si Zenul de care spune Kya este sa intelegi acest lucru si sa il accepti ca facand parte din viata. Este minunat sa pui suflet si energie in fiecare proiect insa chiar si atunci cand nu iese ceva, castigi invatand din situatie si perseverand.
Eu merg la concursuri nu pentru un loc pe podium ci pentru a ma depasi pe mine insami, pentru ca sa merg mai bine, sa trag mai mult. Pentru ca la un moment dat, 5 min in concusul acela de 6-7 oe, sa ma simt atat de bine, sa ma armonizez cu locul, cu timpul, cu sufletul care sa alerge in mine si nu inaintea mea.
Iar daca nu se poate imi accept ziua, ora, nepregatirea, nealinierea astrelor si merg mai departe spre un alt proiect.
Asta iti doresc si tie…sa te armonizezi in interior. Dorind mai mult, progresezi dar dorind mai mult si neatingandu-ti scopurile viata e doar o goana continua care nu te poate lasa fericita…Linistea vine exact din inima, vine atunci cand esti impacata cu tine. Si doar ea poate sa te duca in mod real mai departe, prin viata.
Pana la urma simt ca am depasit „criza duatlonului” si asta nu s-ar fi intamplat si fara ajutorul vostru. Ma bucur nespus ca am prieteni cu care sa port astfel de dialoguri…
Ar fi multe de spus, dar mai bine inchei aici.