Mi s-a spus de multe ori ce grup fain sunteți, aș vrea să am cu cine merge pe munte, vă invidiez, și multe altele de către cititori ai jurnalelor de munte, unde prietenii – Pinguinii, se aliniau câte cinci, șapte, zece, cincisprezece într-o poză. Acum e rândul meu de-a fi în această postură de a privi cu jind la amintirile îndepărtate sau la grupurile altor prieteni. Propriile sfaturi de pe vremuri nu sunt bune de nimic în fața unei realități ce nu-mi cade bine: de una singură nu am tragere, idei, chef. Bâjbâi, amân, lupt zic eu, dar laș, de pe canapea.
Dincolo însă de dorul de prieteni, de apartenența la un grup, la o comunitate, de vorbitul liber fără bariere, de alintul mediului cunoscut, de melancolia trecutului, stau pitite lucruri mult mai profunde.
Ca o consolare, măcar știu că m-am bucurat de fiecare întâlnire și n-am luat nimic de-a gata, poate am părut exagerată, prea exaltată în jurnale, însă de când m-am născut, direct bătrână, știu că tot ce e bun vine în porții mici. Iar prieteniile încă și mai rar.
Din păcate, am o fire delăsătoare și n-am tras să fac toate lucrurile care se puteau face. Cum am simțit în perioada din Canada când regretam că n-am făcut cu Pinguinii aia sau ailaltă sau după ce a apărut Miruna și am realizat că nu am călătorit destul, n-am avut destule experiențe curajoase care acum sunt într-o amânare continuă pentru când va crește sau va merge la facultate (sic!).
Legat de prieteni, și tot din aceeași delăsare, n-am tras cu dinții să rămân în povestea lor. Deși am ținut enorm la mulți oameni și m-am implicat sufletește, pasional, la momentul respectiv, privesc în urmă și nu mai regăsesc nimic din prieteniile din școală, din facultate, de la joburi, din locurile prin care am trecut… unele parcă în altă viață.
Se pare că mă pricep foarte bine la a lăsa relațiile să se stingă, eu n-aș recunoaște, dar viața mi-a arătat, ciclic, că așa e, poate chiar o fac intenționat, cine știe?!?, dar mă suspectez de reîntoarcerea la solitudine, la dependența de frământări, la dualitatea ce m-a caracterizat de când mă știu: și singură cuc dar și cu oameni.
Sau poate mă pricep la a mă lega sufletește de oameni cu „probleme” asemănătoare care, după ce și le depășesc, își văd de drum, doar eu mai rămân blocată o vreme. E clar că în multe cazuri mi-am imaginat mai mult decât a existat în realitate. Uneori am fost prea naivă să discern, alteori n-am vrut să accept adevărul. Iar în câteva cazuri n-am depus efortul necesar, însă am avut, pe nedrept, așteptări. Întrebarea dacă sunt o prietenă bună a apărut în mod repetat de-a lungul timpului. Acum aș răspunde: mai degrabă, nu. Aș face lucrurile altfel? Doar în câteva cazuri.
Cinic, în ecuația vieții mele, fericirea depinde foarte mult de prieteni și de hobby-uri. Iubirea și familia ne împlinesc, dar nu ne suplinesc ființa. Nu am înțeles niciodată oamenii care se prezintă prin ce au, familie, case, joburi, titluri etc., deși astea chiar sunt realizări palpabile. De aceea cred tot mai mult că ne definesc prietenii și hobby-urile, adică oamenii cu care putem fi noi înșine și activitățile care ne aduc plăceri reale, individuale. E ideal când prieteniile se leagă în jurul pasiunilor comune. Am avut parte de acest ideal, știu cum e, dar lucrurile nu pot fi forțate: ori se întâmplă, ori nu. E totul sau nimic.
„A trăi viața” e un concept banal, dar destul de greu de realizat și ușor de confundat cu rutina uzuală: casă, familie, job, socializare. Lupta mea interioară aici se dă în prezent: viața mă cam trăiește pe mine, nu eu pe ea.
Aș vrea să am o concluzie, ar însemna ca această postare să aibă coadă, dacă tot nu are cap. Am vrut doar să notez și aici că viața e ciclică (poate doar a mea?!?), sunt acolo niște șabloane (în cazul meu, dau doar câteva exemple, cum mă simt acum aici se identifică cu mine copil la țară, cu mine adolescentă în Motru, cu mine studentă în București, cu mine căsătorită dintr-o iubire toxică, cu mine în Canada etc.), iar aceste șabloane se tot repetă tocmai pentru că omul, indiferent de contextele perindate, rămâne același.
În definitiv, eul ne e ca un punct singular căruia îi dăm roată mai de aproape sau mai de departe, fiecare cum poate. De fiecare dată când pot spune că am evoluat, am făcut-o evadând de pe orbită, rupând sigiliul „condiției” impuse de societate sau chiar de mine, iar toate evadările mi-au adus momentele în care mi-am trăit din plin viața, iar oamenii întâlniți au fost cei „potriviți” și mi-au devenit ceea ce-mi dorisem cu atâta ardoare: prieteni. Unele astfel de momente au durat ani, iar asta e poate nota pozitivă în care ar trebui să privesc viitorul.
Felicitări pentru articol!
Să recuperezi anul acesta, ce nu ai bifat în trecut..
Mulțumesc! Eu sper să aflu cât mai repede care mi-e rostul în „noua” viață în Elveția și, separat, să găsesc metode să mă văd mai des cu oamenii dragi.
Mi-era mult mai simplu dacă eram genul de om pentru care familia + casa + mașina = totul 😀
Sa stii ca am observat si eu pattern-ul asta in viata ta (cel putin Motru, Bucuresti, Canada) si cumva, pe asta ma bazez si eu. Dupa o perioada grea, mereu ti-a fost mai bine. Un fel de mereu a iesit din nou soarele pe strada ta. Acum nu zic sa nu faci nimic si sa il astepti sa rasara, dar nici nu e cazul sa iti pierzi speranta.
Cam la concluzia asta am ajuns și eu după ce am pus pe hârtie haosul de minte (noroc că are editorul WP funcție de mutat paragrafele ușor, iar tasta Delete nu e defectă :D) și am ordonat puțin ce simt și ce gândesc, uneori nefiind același lucru…
Viata m-a invatat ca fericirea vine din interior. Fericirea este relativa, cu intreruperi si este practic o emotie invaluita de gand. Arta este de a „educa” emotia. Am invatat ca orice gand si orice emotie vine. O poti observa si decide: o las sa intre, sa se desfasoare si sa plece sau o las sa vina si ma agat de ea cu orice pret? Viata m-a invatat sa nu ma definesc prin elemente din afara mea – nu prin profesie, nu prin numarul de clienti sau de cititori, nu prin numarul de prieteni, nu prin ce am material. Ci doar prin ceea ce sunt eu ca om. Viata m-a invatat din anii cei mai tineri sa nu astept pe altul sa ma scoata la plimbare, ca daca fac asa, putrezesc. D-aia, uitandu-ma inapoi uneori la ce am facut, pe unde am fost de una singura, imi sunt recunoscatoare ca m-am miscat fara asteptari si timpi pierduti. Viata se desfasoara in faze. E o faza. Va trece. Oamenii intra si ies, pentru ca fiecare are un rol pe drumul nostru, asa cum noi avem un rol pe poteca altora. Nimic nu e vesnic, pentru ca insusi termenul de vesnic nu are continut. Si eu observ si invat acum sa ma detasez. Frana este doar emotia si voi vedea daca eu voi prelua conducerea, in favoarea mea, sau o voi lasa pe ea sa ma conduca, mai putin in favoarea mea. Schönes Wochenende und Grüße aus Pinzgau!
Din mesajul tău, Anka, desprind două idei.
Emoția. Când simt că nu o mai pot gestiona, reușesc să spun stop și chiar să mă opresc pentru un timp.
Dar așa cum spui, se simte emoția când vine și, din masochism, din dorința de a-mi trăi veridic viața, nu doar a mima, o las să intre. De cele mai multe ori nu mi-a părut rău că am simțit prea mult, prea dureros, însă dacă se adună, nu mai am niciun fel de control…
Plimbatul. Aici știu că greșesc. Mult de tot. În Ro aveam scuza fricilor perfect scuzabile (frica de câini și de anumiți oameni, de urs uneori etc.), dar aici nu am niciuna.
Aici m-am împotmolit în lipsa companiei, deși îmi place să merg singură. Poate pentru că terenul mi-e străin, că limba mi-e străină, că totul e mega scump în caz de vreo boacănă.
Sau e un protest mut: dacă nu merg cu cine-mi place, nu mai merg deloc!
Și mai e și chestia că deși mă uimesc Alpii, îi apreciez ca formă a naturii, nu simt (încă) mai nimic. Ori pentru mine e ceva nou, eu fiind obișnuită să am o conexiune cu Carpații (și asta o zic asumat, fără să fiu o persoană spirituală).
Ceea ce numesti „delasare” vine de fapt si din faptul ca nu mai avem aceeasi energie ca la 20 sau la 30 de ani.Oricat am vrea sa ne mintim singuri ca nu este asa, adevarul este ca imbatranim si incepem sa nu mai avem chef sa facem lucruri care altadata ne faceau placere si le faceam cu usurinta.Si relatiile sociale se restrang cu varsta.Da, ai prieteni, insa prieteniile de la 40-50 de ani nu prea mai pot fi la fel cu cele de la 20.Oricum este mult mai greu sa iti faci prieteni noi la 40+ decat era pe la 20 de ani.
Așa este, adesea am vorbit cu prietenii mei despre asta, despre disponibilitatea de-a te mai deschide, dar în același timp despre importanța de-a avea prieteni, chiar și prieteni noi, dar nu se poate una fără alta: ca să ai, trebuie deschidere, efort. E destul de frustrant că lucrurile nu mai vin de la sine… ca în tinerețe 🙂
Deși nu ne cunoaștem personal te citesc mereu cu mare plăcere și tocmai am constatat ca nu mai citisem nimic de mult..descoperisem ca ați plecat dintr-o postare a lui Mike de mai demult…și sincer m-am întristat. Ma întristez mereu când oameni faini decid sa plece deși înțeleg prea bine..de ani de zile ne gândim și razgandim, eu și soțul..dezbatem de câteva ori pe an subiectul plecării dar mereu rămâne doar la stadiu se subiect. Acum pentru noi logistic ar fi destul de complicat caci suntem “ familie mare” cu 3 prunci! Citind ce ai scris, cum ca ne definim prin hobby-uri și prieteni parca îmi e mai simplu sa îmi găsesc rostul…altfel nu as zice ca excelez la vreun capitol. Aceasta dualitate pe care o amintești o resimt și eu, îmi place și între oameni dar și in singurătate. Uneori și eu ma cert ca nu sunt destul de activa in prietenii dar cred și am constatat ca prieteniile valoroase rămân peste timp și chiar dacă nu reușim sa ne vedem sau auzim atât de des pe cât ne-am dori momentul revederii este cald și natural, fara sa simți ca a trecut mult timp de la ultima interacțiune. Îți doresc sa găsești sensul drumului ales, și mie mi-ar fi la fel de greu, mult zbucium și gânduri, trăiri și sentimente!
E liniștitor cumva să realizez că nu am „doar eu” problemele astea, dar în același timp sunt uimită că mai ai timp să te gândești la ele… cu trei copii 🙂 La noi e doar una și sunt zile când mă epuizează…
Dacă era după mine, nu plecam, însă Andrei a decis că nu se mai poate. Aveam și încă am aceeași ciudă că oamenii ok părăsesc țara, eu chiar voiam să o cresc pe Miruna ca un plus nu doar al familiei, ci și al țării. Visam la un copil, un nou om civilizat, care să facă diferența, alături de noi doi care ne-am străduit mereu să facem să fie bine în jurul nostru, să nu deranjăm pe nimeni, să dăm un exemplu bun. Nu eram naivă, dar schimbarea vine de la fiecare copil crescut altfel.
Acum nu știu ce să mai zic din poziția în care sunt, mă enervează cumplit că lucrurile nu merg bine acasă și că reacția civică (pe orice subiect) e atât de amorțită 🙁
Cu prieteniile e greu pentru că unele rezistă în timp, altele se împuținează, dar cert este că timpul petrecut împreună se diminuează mult și acela e irecuperabil, de neînlocuit.
Ce știu însă e că mutatul aici vine la pachet cu multe pierderi sufletești, mult mai importante ca beneficiile pe care însă nici nu pot să le enumăr (nu că n-ar exista, dar nu am deschiderea pentru ele…)
Sper să ajung la un consens… curând!
Până să apuc eu să zic ceva uite că a trecut o vreme și s-au strâns foarte multe răspunsuri bune. De când am citit articolul tău mi-a tot venit în minte expresia: „când nu avem probleme, ni le facem”. M-am tot întrebat, și nu doar legat de tine, de ce suntem atât de greu de mulțumit, mai ales când viața noastră e relativ stabilă, avem (aproape) tot ce ne dorim, suntem încă stăpâni pe corpul și mintea noastră șamd… Un răspuns pripit și care poate suna răutăcios e că ne e rău tocmai pentru că o ducem prea bine. Ca specie, lăsând la o parte pandemiile și războaiele, avem cea mai comodă viață posibilă. Și pentru că nu avem cu ce ne lupta pentru supraviețuire, începem să inventăm probleme legate de relații, de spațiu, de nevoi. Am ezitat să scriu asta pentru că mă temeam să nu înțelegi greșit, dar mi-am dat seama că nu se va întâmpla asta.
Te înțeleg și știu că ai dreptate, viața nu e doar familie, casă, masă, mașină. Și nu e nici doar pieteni, deși sunt atââââât de importanți. Pentru mine pare că familia mi-a fost suficientă și am cam eșuat ca prietenă pentru mai mulți, știu asta. Dar clar nu m-am oprit la familie pentru că au apărut atâtea și atâtea alte interese care mi-au dat un sens, sensul acela pe care îl cauți tu. Și pe care îmi doresc din tot sufletul să-l găsești!
Te îmbrățișez!
Roxana, draga mea, apreciez adevărul, chiar n-aș putea să mă supăr. Îmi spun și eu lucrurile asemănătoare, dar oricât m-aș convinge pragmatic, ce simt nu dispare…
„când nu avem probleme, ni le facem” – foarte adevărat! Avem confort, nu stăm la pândă după „vânat”, nu mai spălăm de mână cu orele, oricând putem pune ceva pe masă aproape bătând din degete. Și de aici ne rezultă multă „plictiseală” în care poate ne zicem „dacă ar fi Cutare în preajmă, n-ar exista acești timpi morți”. Dar nu e vorba doar de asta, ci despre faptul că probabil avem în ADN grija, să ne frământe ceva. Ia exemplu grija unor mame, deși într-un caz copilul nu are nicio problemă care să o justifice, iar în alta e îngrozitor. Comparând, ai spune că prima mamă are o grijă falsă, dar e foarte posibil ca intensitățile acestor griji să fie la fel de puternice.
Legat de asta și de ce am mai citit recent, așa se justifică și nostalgia multora după comunism: pe lângă faptul că erau tineri și altfel se „vedea” realitatea, oamenii erau tot timpul super ocupați, pe fugă între serviciu, cozi pentru orice, menaj făcut manual cu orele, gătit de la zero aproape orice. Acum, pensionari, se uită la tv cu orele, văd ce se întâmplă în lumea de unde ei nu prea mai fac parte, nu au destui bani să-și facă poftele, nu înțeleg de ce copiii pleacă prin alte țări sau chiar în propriile case și nu mai stau trei generații la un loc etc. Tot acest „timp liber” duce la nefericire, la tot felul de gânduri. Bunicii din vremea comunismului erau prinși în iureșul crescutului nepoților, acelorași munci de tot felul etc. Culmea e că le merge mai bine acum, dar uitarea are darul de a selecta amintirile 🙂 (Cam cum e și în cazul meu, nu?!?)
Prieteniile au existat și au fost puternice dintotdeauna, adesea mai importante decât familia, dar lipsa progresului le-a ținut aproape (bunica mea își avea prietenele în sat și maxim în satul vecin), însă acum ce poate fi într-un loc, se poate împrăștia în câteva luni peste mări și țări. Și, deși avem un salt mare în progresul general (call-uri video, de ex.), majoritatea prieteniilor tot pe relația fizică se bazează, un fel de: doar ce se naște online continuă online.
Mulțumesc de susținere, sper să mă canalizez pe o direcție care să-mi aducă împlinirea strict personală de care am nevoie!