Fotografia

Din parcarea hipermarketului priveam spre oraş. Cerul de-un albastru curat şi parcă imposibil de reprodus de toată tehnologia omenirii se întrevedea ici-colo printre norii mari, albi, pufoşi, aşezaţi ca în straturi de plăpumi moi, aproape atingând acoperişurile caselor sau poate şi-ale sufletelor, acelaşi şi peste oraş şi peste câmpuri ca un semn că pământul îi e drag în egală măsură.

Rândul de steaguri se proiecta pe ecranul cerului ca într-un decupaj de Hollywood, steagurile fluturau în vânt, simetric, cum cântecul se sincronizează perfect pe buzele coriştilor, iar flamurile colorate sintetic şi viu se zbăteau zgomotos între catarge, captive şi totodată libere, aparent fragile, dar construite pentru a sfida cu fragilitatea lor cerul, însă nu acest cer, nu această zi, nu această fotografie.

Turnul centralei termice, un monstru gri hiperboloidal, părea că îşi doarme somnul de după-amiază. Soarele, de undeva de peste nori, se furişa sub ei printr-un flux jucăuş de lumină şi căuta turnul ca pe-o ţintă. Îl găsea de fiecare dată şi de-acolo frânturi din o altfel de lumină, argintie, metalizată, se împrăştiau peste câmpul întins şi nevăzut de la marginea oraşului.

Era ca şi cum liniştea ar fi căpătat culoare. O simţeam pe chip, cum mă întâlnea, cum mă învăluia şi trecea mai departe. Am senzaţia că o parte din mine s-a dus cu ea şi călătoreşte şi acum peste lanuri galbene de rapiţă şi insule de maci.

Blocurile nu se mai vedeau, norii coborâseră peste ele.

Şi-am privit toate acestea din goana nebună, am oprit, am încadrat şi butonul aparatului a făcut click! sub apăsarea uşoară a degetului. Tocmai ce-am developat fotografia. Sper să vă placă.