Să privești barca altuia ca și cum ar fi a ta.
Ca și cum ați avea o istorie împreună.
Ca și cum ați luptat alături în furtuni.
Ca și cum ați fi hoinărit pe ape în după-amiezi cumplit de calde…
Ca și cum v-ați întors împreună acasă fără nici un pește.
Și-atunci, cum să pleci de lângă ea ca de lângă o necunoscută??!
*
Oamenii mă întreabă deseori ce anume pozez din mersul mașinii că nu pare să fie nimic interesant.
Și-mi mai spun: n-o să iasă!
Eu mă încăpățânez să cred mai departe că fotografia e o stare, e captura unei clipe când vezi o poveste și vrei pentru tine o frântură din ea.
Nu fac setări, nu pun trepiedul, nu vânez încadrarea perfectă, ignor petele de murdărie de pe geamuri – sunt prea ocupată cu povestea.
Aparatul declanșează greu, parcă mereu în urmă dorinței, dar întotdeauna rămâne la mine o parte din poveste.
*
Asociez visarea cu privitul pe geam, în mișcare. Și parcă nici nu-i visare mai rodnică!
Copacul din câmpie încărnează cuvântul solitudine.
Câmpia fără de acel ultim copac descărnează totul.
*
Ating. Când pot să ating o fac. Tactilul produce inserții în amintiri așa cum celelalte simțuri n-o pot face.
Ne imaginăm asprul, ne imaginăm delicatul, dar nu ne imaginăm atingerea însăși.
Copiii pun mâna, noi le spunem: nu pune mâna. Ei așteaptă să le întoarcem spatele ca să descopere mai departe. Noi rămânem întorși.
*
Eu nu pozez fotografii și nici nu fotografiez poze.
Eu salvez poveștile din care fac parte chiar și pentru o milisecundă.
Tot amestecul ăsta de ingrediente are și-un nume generic: fotografie pentru scris. E drept, cam pompos numele, uneori nici nu reflectă adevărul, alteori e o bătălie întreagă pentru cine a fost primul: imaginea sau cuvântul?!?
p.s. Pe când lumea (re)descoperă selfie-ul, eu cred și mai mult în autoportret.
Hm! Nu vreau să scriu mai mult. 🙂
Atunci te provoc 🙂
Nu mă provoca, tu știi că eu sunt cu Blaga și uneori nu vreau, dar nu vreau să strivesc ”corola de minuni a lumii.” 🙂
Minunile sunt deja infaptuite in gandul dintai. Si-au si durat 🙂
Eu recunosc ca un text bine scris ma atrage mai mult decat o fotografie (Radu nu ar fi de acord cu asta).Si admir la tine fix combinatia intre scris si cate o imagine ce rotunjeste pur si simplu cuvintele. De cand te stiu esti text si imagine (in mediul virtual) si sunt usor dependenta de combinatia asta.
E o combinatie de care sunt dependenta. Desigur, am scris si fara imagini langa, dar doar pentru ca n-am avut una A MEA care sa reflecte continutul sau sa-i ajute.
A, da, asta e un alt aspect, imaginea trebuie sa fie musai a mea.
Frumos! Iar pozele tale, care nu sunt pozate, sunt foarte frumoase! Si mie imi place sa fac poze din tren, din masina, si fara setari, de cele mai multe ori. Nu ai timp sa stai sa aranjezi setarile, ca pierzi momentul 🙂
Exact, se pierde momentul si clar nu-ti doresti o poza de nu stiu ce calitate ci doar sa „salvezi” cat mai mult din starea ta, artistica sau doar curioasa 🙂
Fix pe placul meu. Momente si senzatii. Invaluite in cuvinte. Rostogolite de-a timpul. calarite de secunde. Bombardate de zile. Culori …
Imi place sa experimentez si devin dependenta de incercarile astea. Recunosc, cuvintele vin cel mai greu in tot procesul asta.
La mine e musai musai de imagini sau de senzatii inaintea cuvintelor. De’ nu par false.
la mine imaginile exprima mai mult decat cuvintele…ca si stare personala „scriu” mai bine in poze, asta ptr ca n-am talent ca tine in a asterne cuvinte de-o potriveala perfecta 😀
si da, „autoportret” ce bine suna, si-asa „selfie” nici in dictionar nu-i
totusi, ceva setari tot faci in goana masinii cand tu privesti pe geam filmul incalcitei filozofii daca te uiti in trecut si viitor si nu mai stii care-i prezentul :))); spun asta din experienta ca pozez din masina de ani buni, si daca n-ai o expunere buna s-a dus dracu’ momentu’ basca ca mai e si „ars” pe digital 😀 aaa….stai ca am uitat de auto mode, of….
Ren, imaginile tale sunt fotografii delicate, incredibil de expresive. M-ar lasa fara cuvinte sa-mi aduc acasa asa imagini
Si da, eu sunt pe auto. Uneori cand fotografiez noaptea si am pe ce lasa aparatul trec pe un mod ajutator unde pot mari timpul de expunere si iso-ul, dar cam atat.
Frumos!
Nu stiu care a fost prima- poza sau povestea. Nici nu are importanta atata timp cat intregul este fascinant.
Eu as spune- fotografie pentru o poveste in loc de „fotografie pentru scris” pentru ca tu nu scri, tu iti povestesti gandurile, sentimentele, ideile.
Cand merg cu masina la munte, imi place sa privesc padurea de jos in sus. Inchid ochii pe jumatate si las imaginile sa mi se deruleze ca un film. Am fotografiat ce vadeam- la inceput cu un aparat foto vechi apoi cu unul digital.Mai tarziu ma uitam la poze- nu au reusit sa-mi transmita ce simteam in acele momente.
De aceea apreciez la tine faptul ca poti sa faci o poveste pe care sa o simt pornind de la o poza.
Si eu am fost fascinata de copacii solitari de pe campuri.
Iti multumesc pentru articol.
Uneori prima e povestea, doar ce se contureaza si o simt ca vrea sa zvacneasca afara si atunci fotografiez cu teama ca n-o sa iasa pentru ca deja exista miza.
Alteori e imaginea si atunci stau si ma uit la ea si de fiecare data parca vad si mai mult si mai mult. Inteleg de ce oamenii se uita la unele tablouri si nu se pot satura…
Sa nu renunti la fotografiatul padurii… mi-ai amintit ca am si eu cateva cu padurea, nu reusite cat sa le postez caci au multi „purici”, dar de fiecare data cand le vad imi amintesc senzatia aia, imi amintesc si ce se conversa in jurul meu – fotografia poate fi ca o inregistrare a unei clipe, nu neaparat marete, ci pur si simplu de existenta.
Te pup Dana >:D<