Un fir de vânt mângâia linia blândă a culmii şi banca rămasă pustie îmi trezea melancolii cărora nu le puteam găsi un nume din pricina prea-liniştii şi prea-plinului din sufletul meu.
Pentru o clipă am înţeles tristeţea tocmai prin lipsa tristeţii.
Un fir de vânt mângâia un colţ tăcut de pace şi-am putut simţi asta fără să filtrez vreo dramă personală. Şi-atunci am început a mă gândi la alţii.
De curând am primit o lecţie foarte interesantă de la viaţă din seria „puteam fi eu”, dar n-am fost. Acum îmi fac temele după lecţia primită chiar dacă nu va exista un profesor anume care să le verifice… Nu aşa ar trebui să fac(em) mereu??!
Ador sa citesc ceva scris din tot sufletul! Este minunat si induiosator acest articol, aceste randuri care te fac sa ghicesti firea omului. Multumesc, Claudia!
Interesant, acest moment eu l-am simtit exact invers decat tine… fotografia ta l-a surprins perfect 🙂
@Bia: firea omului se zbate in zilele noastre intre veridicitate si clisee…
@Mik: pe vremuri as fi simtit altfel, stiu asta, dar atata timp cat nu incetez sa simt, imi sunt recunoscatoare…
De curand am citit cum si-au explicat oamenii vantul. Cica in vremuri apuse, un paianen mare s-a pus sa-si teasa panja de paianjen peste soare, iar Dumnezeu vazand asemenea grozavie, a trimis vantul sa-i spulbere munca si sa faca din nou lumina pe lume.
@Dunia: cand eram mica, mica (vreo 5-6 ani) imi imaginam ca vantul e de fapt curentul format de faptul ca-s usile deschise la capetele lumii ;))