Experiențe noi: Sărbătoarea Clătitelor sau Fasching Prejmer

oameni, tentații, vremuri

De când m-am mutat în Brașov am realizat câte voi avea de descoperit în această parte a țării, altele decât munte. Știu puține detalii despre viața în Ardeal, știu că îmi place la nebunie arhitectura caselor țărănești și ador turnul alb și zvelt al fiecărei biserici ce anunță, încă de foarte departe, prezența discretă a satului din jur. În aste condiții, fiecare plimbare e o adevărată incursiune plină de curiozitate.

Era duminica (28 februarie) în care ar fi trebuit să-mi scot Julieta de la naftalină, adică bicicleta, însă frigul dimineții ne-a deturnat planurile la ceva mult mai simplu: o porție de clătite la Festival și o tură pe munte ca să nu ne întoarcem cu toate caloriile acasă.

Nu aveam habar la ce să mă aștept, dar, ca să fiu sigură că nu dau greș, am sorbit pe fugă din cafeaua rămasă de sâmbătă și n-am mâncat nimic. Mare greșeală, în cei 17km până în Prejmer am simțit cum îmi scade fulminant glicemia 😀 Am ajuns pe la ora 10 când încă erau locuri de parcare, trotuarele liniștite, iar grămezile de clătite gata făcute așteptau învelite în celofan mușterii. Tigăile deja sfârâiau clătite proaspete și n-am stat mult pe gânduri.

Primele două clătite au fost micul-dejun, a treia prânzul și apoi n-am mai putut. Oricum era greu să aleg cu ce dulceață sau gem să fie umplute și mi-am mai luat una cu brânză și stafide. După câteva ture pe-acolo, piața din centrul comunei Prejmer (Tartlau în germană) fiind totuși mică, am mers să vizităm Cetatea Țărănească și Biserica Fortificată. E prima pe care o văd de acest gen și am rămas impresionată.

Fiind permis acces gratuit pentru toți vizitatorii, a fost cam vânzoleală pentru gusturile mele, dar e timp să revin și să admir cotloanele cetății pe îndelete, mai ales că interiorul e neașteptat.

ziduri impunătoare și nu doar ziduri

intrăm în cetate și descoperim o curte interioară cu biserica în centru și câteva sute de cămăruțe de jur-împrejur în zidurile-casă

detalii din interiorul curții

simt foarte multă admirație pentru oamenii care au construit așa ceva, am avut senzația că sunt într-un basm… (Biserica Fortificată Prejmer datează din anii 1200, fiind construită de Cavalerii teutoni stabiliți în Țara Bârsei)

interiorul bisericii e captivant, la un moment dat chiar am glumit „hai să mergem, că devenim mistici…”

Fasching (germ.) – carnaval

Nici n-am reieșit bine la stradă că venea fanfara Țara Bârsei. După ea, un alai colorat și cumva dezordonat – caravana – ce avea să cutreiere 12 km pe străzile localității. Un astfel de carnaval autohton nici că am mai văzut, la bâlciuri am mai fost, dar nu se compară.

Obiectiv aș fi scris ceva în genul feher: Daesh de Prejmer și sărbătoarea clătitelor (textul, neîndulcit, reflectă foarte bine realitatea), însă eu am privit indulgent și apreciativ toată strădania oamenilor de acolo, bucuria de a se pregăti pentru un eveniment important în satul lor (am văzut cum arată o paradă cu pretenții – cea de St. Patrick, la Montreal).

o parte din alaiul cu pretenție de carnaval: fanfara, tractorul cu soba cu clătite și alte mașinării

Înainte să se aglomereze, am putut observa strada centrală destul de bine amenajată, case îngrijite și frumoase, iar toate acestea vorbesc de la sine. Festivalul s-a reluat în 2006 după o pauză de douăzeci de ani și cu toate că mai sunt foarte puțin sași în localitate, iar scopul e pur turistic (obiceiul marca trecerea de la iarnă la primăvară și începutul postului), cred că ideea e cel puțin grozavă.

Cum ar fi de s-ar face câte o sărbătoare a clătitelor în fiecare comună?!? Mai cumperi un produs tradițional, mai savurezi o clătită, primăria mai amenajează o stradă, un trotuar, un obiectiv turistic, cu siguranță iese ceva bun din toate astea.

La clătite înainte, partea a II-a – Revenirea

Povestea s-ar fi terminat aici dacă nu ne-ar fi plăcut clătitele atât de mult încât să revenim la Prejmer pe seară, după scurta, dar solicitanta drumeție pe Măgura Codlei. După coada de mașini ce se formase la intrare în Brașov era limpede că exodul se produsese, însă eu, optimistă din fire eram sigură că nu s-a terminat. Vorbim totuși de grătare și clătite, nu de muncă. Am parcat în față la „300 spartani”, iar piața ne aștepta forfotind moderat, învăluită în fum.

ultimii 4 „spartani”

Nu țin morțiș să fiu pozitivă, de-aia spun că de data asta a trebuit să stăm la coadă pentru clătite. Rezervele se terminaseră demult, dulcețurile erau pe cale de dispariție și se lucra intens la câte trei tigăi. Încă mai aveau răbdare oamenii să ne servească cu plăcere și vorbă bună, după două zile de stat în picioare și agitație continuă, motiv pentru care am cerut, și asta cam cu rușine, doar șase clătite.

Și cum nu-mi scapă defel tot soiul de detalii, pe lângă turiștii veniți pe seară, se înmulțiseră cetele de copii de țigani și tot felul de oameni săraci. Nu cerșeau, dar căutau de zor printre resturi. Mi-a atras atenția felul cum o făceau: cei mai mici luau un sac de gunoi din tomberon și-l duceau mai într-o parte unde îi aștepta o persoana mai mare, adultul să zicem; acesta controla prin sac, alegea ce alegea, iar puștii duceau sacul înapoi la tomberon și-l aranjau exact cum fusese înainte.

Sărăcia mă paralizează uneori și mă doare aproape întotdeauna. Însă apoi mă urc în mașină, mănânc, mă întorc acasă, viața continuă, am exersat trecerea asta de la „eu am – ei n-au” de prea multe ori. Frigul meu e temporar, foamea mea e rară, îmi fac calcule cum să împart salariul între chirie, rată, mofturi și hobby-uri, însă nu drămuiesc câte felii de pâine îmi permit pe zi. Știu cum se face și știu că nici ei nu-și drămuiesc pâinea: când o au, o înfulecă.

p.s. viața continuă desigur, mâine de dimineață am curs de germană și mai greu ca trezitul e culcatul devreme…