– Ha! N-ai sa ma prinzi! Eu sunt mai vioaie!
– Ba eu!
– Ba nu! N-ai cum!
– Hm…
– Hai mai bine sa alergam!
– Hai!
Talpi goale prin nisip. Nisipul arde.
– Hai sa spargem pietre acum! Sa gasim in ele aur. Sau mai bine sa vedem nepatrunsul nealterat, neprafuit. Sa luceasca in soare sedimente marunte. Gri, albastre, aurii.
– Nu, nu pietre! Mai bine sa ne aruncam in rau!
Talpi goale in rau. Apa e calda, dar ne adancim in namol. Cand simt atingeri nu sunt alge, sunt raci.
– Hai sa ne rostogolim in iarba! De aici de sus pana acolo jos. Sa stii ca o sa ametim, da?
– Hai, dar tu prima!
– Bineee. Eu!
Ametesc, imi lovesc cand un umar cand celalalt de pamant. Vad cand cerul, cand iarba, cand inchid ochii sa simt doar ameteala. Sau doar intepaturile. Prind viteza.
– Hai nu vii si tu acum?
– Nu mai, nu mai vin…
– Stiam eu, dar tot ma mai dau o data! sic!
– Se face seara tu! Ce-am mai putea face?
– Sa ne urcam in copac?
– Da, da! In copacul ala in care ne-am mai suit.
– Hei tu! Ne faci o poza aici sus?
– Hai fa-ne!
Talpi goale pe coaja aspra. Creanga de care ma prind e uscata si plina de licheni. Ce-mi mai plac lichenii! Si muschii! Stiu cateva locuri unde cresc muschi mari, pufosi, cu fire lungi, mai lungi decat cele despre care am invatat la botanica.
– Mai urci?
– Daa, mai urc!
– E cam intuneric, hai jos!
– Nu, nu! Inca un pic… mai faci o poza?
– …
– Stiam eu, stiam eu…
Talpi goale curbate strans pe creanga… Lumina mai e doar in cer. Cu o mana ma tin intr-un echilibru precar, temporar si cad. E atat de mult de sus pana jos. Doamne cate vad cazand! Nici nu incerc sa ma prind. Nici nu incerc sa ma sprijin.
– Esti bine?
– Sunt… sunt…
– Te-ai lovit, te doare? Ai sange pe picior!
– Da? Am?
– Da, of da! Asa faci mereu tu…
– N-am nimic. O sa ma ridic. Lasa-ma, pot si singura!
– Te doare?
– Ce sa ma mai doara? Sufletul e intreg.
E noapte. Talpile goale urmeaza in taina potecile ca niste dare albe. Lumina doar in cer. Albastra. Simt o piscatura pe brat. Pleosc! Pleosc!
– Sa va ia draku de tantari! Si pe mine cu sangele meu dulce cu tot!
– Hai maa o data, hai!
– Hai ca viu, unde ne tot grabim atata??!
Superb. Nu stiu din ce suflet vin aceste randuri. Insa ai scris fix ceea ce gandesc. Ai scris ceea ce am in gand de o viata. Ai scris ceea ce eu nu reusesc sa scriu. Poate parea stupid insa mi-au cazut cateva lacrimi. Nu pentri ca textul tau ar fi de un dramatism ieftin. Dimpotriva. Textul tau mi-a ajuns in suflet pentru ca intr-o zi si eu cadeam dintr-un copac fara sa ma prind de nimic. Din fericire m-a prins un inger 🙂
Ar fi comod sa dau un like…ca asa ne-am obisnuit noi comozi. Dar nu, eu vreau sa scriu. Ceva, o prostie, o copilarie. Imi place aerul „aerisit” al acestei postari- o postare despre zambet, o postare mai colorata fata de cenusiul predominant de pana acum.
@mike: postarea asta o elogiaza pe Claudia cea mica, jucausa, copilaroasa si pe ale caror urme Claudia cea mare mai poate calca doar prin minunea vreunei fantezii…
Ba, eu cred ca uneori Claudia cea mare capata accente de Claudia cea mica. Mai rar ce e drept, desi ti se asorteaza si acum la fel de bine.