eyes wide open

Incep sa nu mai vad la distanta (început de miopie). In mod straniu primul gand care mi-a trecut prin cap n-a fost ingrijorarea ci oare ce o sa vad mai bine acum, padurea sau copacii?

Uimita de intrebarea asta aparuta atat de brusc si atat de sfasietor totodata,  n-am mai incercat sa deslusesc ce se intampla in zare, la capatul strazii sau vis-a-vis sau… oriunde aiurea. Am privit in jos, in balta murdara plina de mucuri de tigara. Bocancii mei intrau putin cu varful in apa care adapostea o mie de povesti stinse in graba. O mie de trecatori in graba.

A venit un autobuz. L-am lasat sa treaca. Intentionat(acum sunt cativa care ar putea zambi si stiu eu de ce… dar nu e ala motivul! serios! ).  L-am lasat sa treaca ca sa-mi aprind si eu o tigara. Am scos manusile si frigul m-a sanctionat brusc. Bricheta s-a lasat greu functionabila si tocmai cand cineva imi sarise in ajutor, a cedat si ea. N-am vazut decat un contur departandu-se. Nu m-am uitat sa vad cine e, n-am multumit. Am preferat sa ma uit in jos, la balta aceea infecta pe care insa o bungheam pana in adancurile ei cele mai abjecte.

Asa deci… nu mai vad! Ma asteptam! Toata viata am vrut si eu ochelari… Nu ma intrebati de ce… poate sa ma ascund in spatele lor? Sa-mi ascund ochii pe care ii fac mari sa pot cuprinde lumea si totusi nimeni sa nu-i vada? Mda… ar putea fi asta raspunsul. Dar cum voi mai alerga eu cu ochelari? Se poate? Voi mai alerga vreodata?

Padurea sau copacii? De-acum inainte cred ca le voi vedea amestecate. Asta ma doare. Nimic nu va mai fi clar.  Va trebui sa ma apropii destul de mult si sa ating coaja aspra de stejar sau pe cea alunecoasa a unui fag sau tei ca sa vad copacul. Sa simt inelele ciresilor si lichenii prunilor. Si din cand in cand spinii salcamilor. Oare atat de aproape? Nu-i tristete mai mare… nu-i!

Iar padurea… padurea imi va parea un nor verde din departate… nu voi deslusi marginea ei, umbrele ce cresc usor, potecile care-o strabat. Locurile in care soarele razbate si creeaza oaze de lumina si de verdeata atat de proaspete si de vii. Unde florile prind culoare. Unde… unde mi-ar placea sa ajung si sa ma asez pe-un trunchi coborat de-o furtuna. Sa simt mirosul vietii cum razbate prin frunze moarte. Al putregaiului deopotriva. Cum ploaia a venit si-a lasat in urma-i o lume frageda.

Padurea sau copacii? Voi invata a-i simti. Ii voi intui. Ii voi gasi dupa miros, dupa atingere sau dupa o intalnire face-to-face. Ma voi folosi de Cunoastere si nu de un Simtz.  Negresit voi avea ochi pentru iarba care poate fi si ea atat de tainica incat… dar mai bine faceti un test: scapati un ac in iarba! cautati-l! (nu in carul cu fan ca aia e iarba uscata si e alta povestea…) veti stii ca e acolo in cei 10 cm patrati. Veti descoperi tulpini, firisoare, radacini peste radacini. Care mai de care mai intotocheate si mai imbinate unele cu altele. Muschi, insecte, floricele minuscule. Atat de multa viata si atat de frumoasa intr-un pumn de iarba!

Tigara s-a dus mai mult singura. Nu stiu unde e scrumul, ce s-a intamplat cu el. Mai trag o data, cu putere, sete sau cum s-o mai numi. Fumul intra, coboara, urca, iese, deseneaza in fuga o dunga alba, transparenta, dispare. Asta a fost tot. Nu ametesc, nu simt c-am facut mare scofala, nu ma intereseaza sa ma apropii de cosul de gunoi si sa arunc chistocul. Vreau sa-l adaug baltii cu povesti, sa devina a o mie una.

In seara asta am descoperit ca nu mai vad. Si nu vreau sa fiu nici politicoasa, nici civilizata.

Vreau doar ca primul gand sa fi fost maine merg la doctor…