Pornind de la postul unei vechi prietene din mediul virtual, Ddunia am avut un adevărat moment de pauză. Am citit, savurat, rezonat la experienţa ei, la cuvintele ei elegante. Şi mai mult decât atât, mi-am pus o întrebare:
eu cum mai sunt?
Parcurgem tot felul de etape în viaţă şi de multe ori nu ştim că s-au şi terminat sau că altele au început dinainte de a le da noi startul oficial.
De ce anume am avea nevoie ca să putem spune: acesta e un moment de gândire, de reflectare, acum pot analiza ce a fost?
De câte ori îmi spun că am pus mâna pe mine, de atâtea ori primesc o lecţie usturătoare de la catedra Timpului a propriei vieţi.
Nu pot fi un elev silitor, nu-mi pot face lecţiile la timp, nu sunt pregătită pentru lucrările neanunţate, dar am un mare avantaj: reţin mai toate lecţiile din clasă. De aceea am mereu medie de trecere, dar nu sunt niciodată premiantă. Mă ofer în schimb, să ies la tablă când nimeni nu vrea să o facă. Şi de-aici, toate bucuriile şi drama…
p.s. la utopicul tren al vieţii doar vagoanele diferă de fiecare dată când coborâm şi urcăm la loc. Gările au poveştile lor în care ne regăsim ca personaje pentru o vreme. Câteodată uităm că suntem deja în mers şi nimeni nu ne mai ia în seamă rolul…
Viata e o lupta. Deci, te lupta! 🙂
faza cu invatatul din clasa, niciodata premiat, intotdeauna cu note de trecere mi se potriveste si mie in tot ceea ce fac
Imi place enorm fotografia. Geamul murdar, lipicios, uneori curat al trenurilor noastre mi-a sustinut multe inchipuiri si introspectii.
Viata mi-am imaginat-o intotdeauna k o calatorie cu trenul.
Dunia, prietena veche virtuala.
Felicitari pentru articol! Mi-a placut mult.
Pentru ca suntem mereu in mers. Intr-o calatorie stam cel mult intr-o gara – cea din care plecam, daca nu cumva prindem trenul in ultima clipa. Cam cum am facut eu la inceputul calatoriei mele. Si stau si ma gandesc daca a meritat. Poate dac-as fi ajuns mai devreme in gara as fi avut timp sa ma razgandesc. As fi avut timp.
@Cristi: foarte adevarat, dar si razboiul e o arta in definitiv!
@Mircea: viata ne cam arata ca premianti de azi pot deveni oricand codasii de maine…
@ddunia: trenul si ritualul sau e o adevarata sursa de ganduri, de multe ori intram in vorba cu nescunoscuti si suntem cine vrem noi sa fim, alteori ne pierdem in ganduri ce se succed ca si peisajele: cand mai repede, cand mai incet…
@ cocalari si… : recunosc ca nu prea frecventez site-uri de gen, dar m-am amuzat putin de cateva dintre imagini :”>
@Bine-ai revenit Alina in gara noastra… mica. Pareri de rau vor exista mereu, dar servim ness cald si oferim intre doua trenuri scaune albastre de plastic.
Bine v-am regasit! Da, ness cald… suna foarte bine… dar neaparat fara zahar sau lapte. In viata mea lucrurile albastre n-au rezistat prea mult (dar am si cateva exceptii).