A fost odata ca niciodata o zi normala la birou, cu pauza de masa si cafea si covrigi cu susan. Zana cea buna insa mi-a soptit ceva de-o invitatie la palat si cum bagheta fermecata nu isi repeta vraja de cate ori vor muritorii, am acceptat fara sa ma gandesc prea mult.
Zis si facut! La ora stabilita, eu si zana lasam biroul deoparte, alergam fara spor prin nameti dupa autobuz, il pierdeam, dar eram pregatite sa urcam in urmatorul si sa ajungem in scurt timp… oarecum la timp.
Locul imi e foarte familiar, mi-amintesc tot felul de aventuri si mai ales meciurile mixte de fotbal in care pana si eu am dat odata un gol. Acum insa, am pasit alaturi de zana si dincolo de usile ce-mi pareau secrete si palatul de clestar mi s-a dezvaluit nu la o mie de leghe sub mari si nici pe norisorii celui de-al saptelea cer, ci chiar in fata mea, pe pamant.
Cupola inalta, maiestuoasa din care un candelabru urias cobora lumini blande peste noi, loje elegante, oameni ceremonios imbracati – mai ales noi doua, foarte elegante in pulovere lejere, blugi si bocanci. In curand s-a facut liniste si apoi intuneric si in lumina blanda a unui proiector a aparut el – Prince Charming cu o intreaga armata pregatita sa-l asculte. Printul ne-a salutat si apoi o muzica ingereasca a invaluit cu mii de brate sala. Am simtit cum lacrimi imi umplu ochii si m-am temut ca nu ma voi putea opri. O magie se dezlantuise si nimeni nu mai putea opri mersul vrajii.
Curand ferestre s-au deschis si cerul instelat a coborat peste noi. Luna imprastia o lumina divina peste fantasmagoricele personaje si povestea incepea sa se scrie si sa ma captiveze pana la cel din urma gand.
N-a continuat insa pana la adanci batraneti caci binele a invins si cortina s-a lasat peste inimi cuprinse de iubire, peste trupuri vibrand de fiorul muzicii, peste sufletele abandonate linistii.
Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa 😉
zana cea buna ♥ Alina
palatul de clestar ♥ Opera Nationala Bucuresti
Prince Charming ♥ dirijorul Ciprian Teodorascu
armata printului ♥ orchestra si grupul coral al Operei
povestea ♥ Barbierul din Sevilla (L’inutile precauzione) de G. Rossini, opera in trei acte cu un libret dupa comedia cu acelasi nume de Pierre Beaumarchais.
P.S. Au fost cateva arii care mi-au placut in mod special, dar Largo al factotum a avut o influenta aparte asupra mea – nu degeaba este una dintre celebrele arii ale lumii si nu cred ca exista om care sa n-o fi auzit vreodata, chit ca n-a stiut ce si cum. Cautand pe youtube am gasit una dintre cele mai frumoase inregistrari si care seamana celei de azi ca atitudine interpretativa.
Fragmentul il infatiseaza pe Figaro (un barbier vestit din Sevilla) in timp ce-si etaleaza fara modestie propriile calitati si mandria de a fi un cetatean de seama in oras, renumit atat pentru serviciile de barbier oferite, dar mai ales pentru intrigile si povestile de dragoste la care lua parte nu atat in numele binelui si-al iubirii cat al metalelor obtinute in schimb: aurul si argintul.
Figaro nu este un personaj complex, nu se citeste nimic in plus printre cuvintele sale, totul este la vedere, de tipul what you see is what you get si tocmai de aceea este un personaj pitoresc, debordant de sincer in marturisirile sale, multumit de sine si de conditia sa sociala, devotat unei promisiuni facute (si celui care plateste, evident), fermecator in ideile cu care-si tese intrigile si depaseste situatiile limita.
Figaro este un personaj vesel, optimist, plin de viata, increzator in sine, acel ceva care face lucrurile sa mearga, care detine viziunea de ansamblu devenind liantul dintre dorinta si fapte si nu in ultimul rand, este eroul din umbra al povestii pe care el insusi o creeaza ca un regizor ce-si distribuie propriul rol.